Carmen Sorescu

photocopyright@carmenmcm

degeaba am desenat cu ruj pe fereastră sinceritatea viscerală să o vezi de câte ori treci sunt multe inhibiții la pragul de ușă între mine și lume este o beznă acută azi aleg să stau acasă

până mâine dimineață mai sunt o mie de ani ce aș putea face în tot acest timp când te lipești de mine inima mi se mută la dreapta tot mai la dreapta până cade pardoseala este rece ca

țărmul e ars, carbonizat, filigramat în durere tălpilor le cresc un fel de potcoave inima își deschide scutul, ochii au zimți moartea cântă la flașnetă păsările-mi ciugulesc urmele și

La cafeneaua Smârdan nu era nimeni, doar mesele de sticlă Și o pisică alb cu negru făcea un du-te vino care zăpăcea Scările sunt de la un submarin, te simți cumva pe mare Dacă vorbești cu

trebuie să trec mai repede și de ziua asta aș lua trenul s-o las în urmă și să încep migrația fantastică ca somonul în apele limpezi acolo unde te-am cunoscut am o busolă în creier încă de la

ea are ochii fosforescenți pregătiți pentru orice fel de obscuritate dacă în piept în loc de inimă îți bate o peșteră sau poate o grotă primitivă pulsează desene rupestre înseamnă că libelula încă

trezește-te mai devreme c-un secol să-ți bei cafeaua până vaporul pleacă să ai timp să-ți împachetezi hainele croite pentru lumea cealaltă măruntaiele să le dai cu sare și mir să țină pe

? mă întreb dacă există o zi când ar trebui să mă opresc din mers tocurile cui să mi se infigă în asfaltul topit de căldură să mă împiedic, tu să îți întorci privirea mirat cu mâinile strivite în

când iubirea nu valorează niciun leu, adică exact nici cât un fluturaș de plastic pentru prins părul, mie una îmi vine să vărs sânge când mă gândesc că pentru mine nimeni nu ar da atâta mai puțin

doar câțiva biscuiți, ceașca de cafea încerc să mă trezesc cu genunchii lipiți de bărbie trec prin mine aburii tăi oasele mele de copil se duc departe rămân singură iar lumina artificială cade

azi nu sunt acasă, să nu mă suni, să nu vii plec să găsesc alt adăpost apoi mă voi întoarce te privesc de la mii de kilometri înlăuntrul tău văd filme surdo-mute despre care niciodată nu mi-ai

Nimeni nu mă iubește ca tine, cu această credință Inconștientă, nimeni nu se aruncă de pe clădiri ca tine în tot felul de fantezii Nimeni nu face bungee jumping în sufletul meu, printre

Sunt un fel de țărm fără far, de mine se lovesc oameni, stau puțin și se duc Rămân cu tălpile mâncate de sare, învăț cu greu primii pași Rochia de mireasă mi se retrage sub piele ca o maree care

Deși suntem departe unul de altul de foarte mult timp Ne încrucișăm visele, ne dăm întâlniri în lumi subterane Precum rădăcinile care au rămas fără apă Sapăm bezmetici în adâncimi după noi cei

între timp mai mor, mă mai nasc nu contează ce stare de agregare am gravitația duce sângele în sus e altfel de planetă aici la mine pe masă alte forțe, alte chipuri dacă aș fi avut o inimă în

azi am avut o imaginație neobișnuită/ am început să scriu cu un interes deosebit despre cât sunt de prietenă cu lupii/ mai am câteva poeme cu tema asta/ important este să stai singur pe calea ferată/

O fărâmă din moarte mi s-a dat încă de la naștere Să o am în grijă, să o port ca un fetiș care nu m-ar Înșela niciodată, nici măcar pentru o adiere de vânt Când am crescut mare țineam în mână

sunt un acid corosiv de câte ori uiți ușa deschisă îți privesc inima și văd numai cratere cenușii fumegând pe alocuri răspunsurile care nu ai apucat să mi le dai niciodată aș vrea să-ți

în mine crește o larvă de la un timp o aud în fiecare dimineață cum foșnește-n torace în curând va plesni într-o altă femeie va trebui să o duc la școală, să-i împletesc părul punga de plastic cu

începe întotdeuna din Gara de Nord de-acolo de unde pașii tăi trec peste dalele roșii se întinde, se întinde, se ține după tine ca un copil rătăcit, te ia de mână, te sărută brusc ești derutat, nu

ce e zgomotul ăsta, îl auzi? fisură o nouă epidermă un poem ipotetic/ terraformat ca sfera lui Dyson cochilie în care să-ți ascunzi inima ce bate sute de grade o crustă din alge