Carmen Sorescu

trupul meu e o grotă ascunsă în mine zac manuscrise indescifrabile pielea mea e un obiect sacru pe ea se întind la nesfârșit imnuri îmi port de la naștere mormântul ca pe o raniță uneori

ieri m-am operat nu mai puteam strânge în pumn nicio dimineață, îmi scăpau mereu pe jos nu mai puteam aduna decât niște versuri ciuntite roase parcă de molii în timpul somnului câteodată și

Sunt prima femeie căzută pe pământ și tu mirat nu știi Ce sa faci cu mine, mă iei mai întâi de mână și mă ascunzi În casa aceea de pe deal fără nicio fereastră peste care aș putea Să-mi vărs

ai fi zis la început că este un șoim cu pliscul de aur leagănele se mișcau în gol când trecea copiii priveau de la geam cum parcul se golea: „Poți să ne vezi, vino să ne iei?!”- țipau toți în

sucul digestiv mă dizolvă din interior ca o larvă îmi țes din ochi fire pe șira spinării îmi crește o inimă mult mai complexă capabilă să moară de câteva ori atunci aripile

nu poate fi perceput cu simțuri umane ochiul nu-l vede, nasul nu-l miroase îmi trebuie patru mâini și un al treilea ochi fix crescut la încheietura mâinii în loc de ceas ca să-l pot pipăi am nevoie

în palma ta e o ușă, când dormi intru prin tine nepăsătoare e ca și cum mi-aș pierde un plămân la început nu pot respira apoi alveolele traversează nisipuri mă adăp dintr-o caravană ca un animal

știu, cel mai mult îți place să murim împreună să stăm pe aceeași targă, apoi în același coșciug cel mai erotic gest pe care putem să-l facem nimeni să nu amuțească ar fi mai bine

Între cei patru pereți precum gheața Care transpirau în același timp cu noi Un fel de licoare, alcool rafinat Făcut din fructe sălbatice Lăsate la macerat cu anii - trupurile noastre Și

Nimeni nu știe să mai moară, dacă sunteți Cel puțin pătați de descântece sau mai mult, Dacă vi s-au înghesuit cu de-a sila în mijlocul Palmei căderile serii, vei lua parte la spectacol Hai, să-l

îți răsfoiesc atingerile ca pe niște cărți poștale netrimise, uitate într-un sertar când nu înțeleg mă opresc și privesc fix în oglindă mai departe nu cunosc drumul dau ceasul înapoi, are o foaie

Stai jos, bea apă, odihnește-te, e timp pentru dragoste, acum privește Privește și transpiră toate femeile pe care le-ai cărat până aici Rămâi gol, doar tu și corpul tău curat de obstacole, lângă

cu toate că s-a întunecat mai devreme și lumina îți cădea altfel pe trup mă repet nesfârșit îmi modific oasele în câteva frunzișuri intru-n pielea ta mă învelesc în ea ca într-o peșteră

Cineva doarme în mine Chipul meu se schimbă la fiecare întunecare Ca un zar rostogolit în palmele tale prăfuite De atâtea cuvinte învechite ce au șters de pe ochi Cine le va putea trece

scaunul de lângă mine este gol nu doar aici în tren în general locul de lângă mine este gol sunt amanta perfidă cu lacrimi de sare călătoresc doar cu bilet plătit întotdeauna este o experiență de

photocopyright@carmenmcm

degeaba am desenat cu ruj pe fereastră sinceritatea viscerală să o vezi de câte ori treci sunt multe inhibiții la pragul de ușă între mine și lume este o beznă acută azi aleg să stau acasă

până mâine dimineață mai sunt o mie de ani ce aș putea face în tot acest timp când te lipești de mine inima mi se mută la dreapta tot mai la dreapta până cade pardoseala este rece ca

țărmul e ars, carbonizat, filigramat în durere tălpilor le cresc un fel de potcoave inima își deschide scutul, ochii au zimți moartea cântă la flașnetă păsările-mi ciugulesc urmele și

La cafeneaua Smârdan nu era nimeni, doar mesele de sticlă Și o pisică alb cu negru făcea un du-te vino care zăpăcea Scările sunt de la un submarin, te simți cumva pe mare Dacă vorbești cu