Carmen Sorescu

fiecare poet este profet la masa de scris în el circulă tot felul de personaje cu mâinile goale cu legende proprii iată-mă și pe mine captivă în povestea ta ce vei scrie în seara asta? când îmi

(decorul de la intrare: fără draperii, fără covoare, pereții goi, apă pe jos, se aud picioare plescănind, respirații sacadate, frica bântuie toate strofele, din clipă în clipă parcă vine cineva,

Oamenii se trezesc la prima oră a dimineții, privesc pe geamuri, aprind țigări Dispar pentru câteva momente în alte camere, universuri ori vieți paralele Revin îmbrăcați în alte haine sau în alte

uite cum mor în fiecare zi prăbușindu-mă în tine de pe cele mai abrupte stânci, mă înec în sângele tău cald, bun de băut, ca după o ieșire din noapte nimeni nu te pedepsește deși toate mormintele zac

Draperiile erau încă trase și lumina se furișa ca o fată virgină Care fuge de-acasă fără nicio șansă s-o oprești din drumul ei Se lumina, se lumina într-un fel fără judecată, fără coerență Și

Undeva în mine este o periferie, un fel de cimitir al iubirilor Aici arunc amintiri, întâmplări triste, toate se scurg de la sine Firesc, fără niciun efort, o groapă de gunoi care s-a format Fără

În spatele acestei pagini niște mâini se spală de trecut, Apa murdară se prelinge pe tot corpul, storc otrava Din vene până când genunchii pleacă singuri târâș… Nu mă atinge, lumea întreagă

1 (acest poem nu strănută în batistă – atenție să nu contactați vreun virus – ) în dimineața asta cerul era mai lăsat într-o parte am profitat și am tras de sfori până l-am coborât pe măsuța de lemn

dacă se întâmplă să fii în viață să te întorci spre mine ca și când te-ai întoarce spre un răsărit incontrolabil, numai al meu, interior undeva într-un loc ilizibil ca o smulgere te poți

îți sunt cea mai fidelă spectatoare în fiecare zi vin să te văd cum îți cari povestea în spate de pe scenă în viață și invers ca un ceas paralizat rolul tău este să te prelingi pe sânii

de fiecare dată devin mai puțină-n preajma ta am să citesc o incantație din cartea blestemelor să te părăsească toți îngerii să nu te mai poți întoarce la mine așa cum niciun fluture nu se mai

adânc/ nefiresc în fiecare zi își scrijelește pe mâini numele meu/ stiletul se tocește la apus atunci viperele îl înconjoară nu știe nicio lege-a naturii oricât aș sorbi din el și l-aș dezbrăca

de la o vreme te învârți peste orașul meu faci semne/ bifezi/ să îți arăt casa în care îmi țin visele e prea multă zgură în ele mai bine îți arăt altceva ne înghesuim cuvintele unul în

Nu știu unde voi ajunge cu atâtea scrieri, cu atâtea imagini care Mi se pun în fața ochilor ca o peliculă de film surdo-mut Și nu știu ce să fac, doar să le pun pe hârtie, nu știu de ce Nu știu

De ce au oamenii atâta nevoie de mine De ce îmi scriu, de ce mă sună, mă întreabă tot mai des Unde sunt, când ajung, de ce au această dorință de pierdere De prăpastie, de ce vor toți să se

În vara aceasta a fost invazia unor omizi cu totul neobișnuite, în grădină era ca toamna, pentru că toți copacii rămăseră fără frunze, m-am bucurat când a început migrația lor spre adăposturi, știu

ți-am mai spus de atâtea ori pe șinele de cale ferată nu e loc pentru doi sunt înguste, plictisite de atâția idioți care-și vomită viețile năucite într-o zi nu vor mai suporta își vor lua lumea-n

următorul, vă rog! am intrat repede, ușa s-a trântit m-am așezat ținând poșeta strâns cu ambele mâini ținută tipică pentru asemenea momente priveam fix în ochii medicului știam asta de la testele de

cândva te respiram ca pe o moleculă de oxigen plămâni-sânge-creier (deschide geamul ia o gură de aer rece) altădată când rămâneai peste noapte erai un lichid ingerat

după fiecare noapte de dragoste ceva se distruge în mine nu contează celulă sau templu sunt o cameră goală cu o podea umflată de apă un copil speriat care stă jos înghețat de spaimă cu mâinile