Călin Sămărghițan

Da, da, am înțeles, \"năvodul unui pescar\" o văd totuși ca o expresie prea personalizată, ori eu am vrut un năvod și un pescar cât mai abstract.

Exact!: zici \"meandrele concretului\"; ei bine, eu am vrut să le ocolesc. Peștele nu știe ce-i aia năvod ori pescar, e ceva complet străin lui, și nu voiam acolo un peștișor de aur atotștiutor. Dar, cum zice englezul, keep trzing, nu spun că nu mă poți convinge, dar... îți va fi foarte greu, he he!

La fel și ție, Dane, cu bucurii și visate împliniri!

Cu așa argumente ca ale matale, ești de-a dreptul hazliu.. Drept să spui, și io m-am cam plictisit de injuriile tale.

Domnul Peia se ține de cuvânt și, iată, începe un duel pe care îl așteptam. Din nou mă bucur, căci iată, poezia mea intră la subiecte fierbinți, iar pentru un nou venit este o onoare. Mulțumesc.
Lămurire: Domnul Peia este ambiționat de un comentar negativ pe care eu l-am făcut la poezia \"Despre...\" a dumnealui. Nu țin neapărat să fiu înțeles de dl. Peia, dar răspund provocării domniei sale, și și pentru ca alți cititori să nu fie induși în eroare de un comentar prea umoral.

În primul rând, \"Nimic în aer\" se înțelege mai ușor în cadrul întregului ciclu \"Grădina din spatele zidului\", dar, aceasta fiind imposibil, o putem comenta și de sine stătătoare.

Alegerea titlului am să o explic la final, întrucât, după cum au surprins alți comentatori cu subtilitate, poezia mea trimite întotdeauna la o recitire, înspre o descoperire a sensului secund al lucrurilor.

\"amintiri trec în departe\" vrea să exprime o anume stare a conștientizării unei \"duble depărtări\". Amintirea însăși presupune un lucru îndepărtat, ori aici încerc (poate nu revelator pentru oricine, sunt conștient de asta) să spun că acea depărtare devine aproape un străfund de uitare. Adică o amintire care tinde spre limita ultimă a ființei ei. Sensul de aici încearcă să fie întregit de următoarele două versuri: atât de departe, încât inima rămâne singură, izolată. Mai concret (deci mai banal), este o inimă părăsită de cea a cărei amintire aproape că se șterge.

Ochiul \"întors spre-napoi\" este privirea retrospectivă, privirea pe care o aruncăm din urmă înspre lucrurile consumate. Acest \"consumat\" vrea să fie exprimat mai departe prin \"aripa care sapă\". Imaginea este aceea a unei aripi în zbor, care \"sapă\" aerul. Cred că aveți imaginea: înaintând, aripa parcă sapă aerul, așa cum o lopată sapă pământul.

De ce \"din urmă\"? Adică o aripă care vrea să se întoarcă înapoi, care ar vrea să zboare invers, către acea amintire aproape pierdută. Dar această întoarcere e imposibilă, este peste natura lucrurilor. Aerul acela \"săpat\" de aripă este \"zburat\" deja, adică e consumat, s-a dus, și-a îndeplinit menirea.

Aici atingem sensul ultim: care e ființa aerului? (Ființa unui lucru este dată de rostul acelui lucru - spune Leonțiu de Bizanț). Care e, deci, rostul aerului? Acela de a fi zburat, acela ca să se zboare prin el. Ori, aerul de care vorbesc aici, este zburat, și-a consumat ființa sa, rostul său. Aripa a trecut, nu se mai poate întoarce (spre acea amintire), căci aerul este \"zburat\", consumat, (pe)trecut.
De aceea nu rămâne \"nimic în aer\". Toate lucrurile s-au consumat, iar întoarcerea, oricât de tragică ar fi dorința, este imposibilă prin însăși firea lucrurilor, prin ființa (rostul) lor. Nu rămâne nimic, doar acea amintire, care aproape se stinge și care va deveni, la rându-i, nimic.

Este o poezie despre imposibilitatea ființială a întoarcerii la lucrurile odată petrecute (consumate), imposibilitatea tragică de a parcurge drumul înapoi spre lucrurile frumoase rămase în urmă.

Sper că m-am făcut cât de cât înțeles. Un singur lucru o să mi-l însușesc, din ceea ce-mi recomandă dl Peia: o să pun mâna să (mai) citesc.

Epitetele tale m-au înghesuit, nu știu dacă-mi fac bine, și-abia mai pot să respir. Dar îmi trag răsuflarea și-ncerc să răspund.
Da, trunchiul de copac este esența aceea din care ies toate. Și aici, ca și mai jos cu pescarii, este tot un simbol biblic, dar mult mai disimulat: \"Eu sunt vița, voi mlădițele\". Mie imaginea \"fluviului de muguri\" mi-a plăcut foarte mult atunci când am văzut-o, ca o sevă care străbate ființa lumii, pentru ca, la anumite momente, să se concretizeze în entități aparte.

Năvodul de aici trimite înspre năvodul din poezia \"Pescarii\". Adică \"instrumentul\" care \"face diferența\" între \"peștii\" ce rămân în apa, și cei care ies/sunt prinși/sunt aleși. Năvod \"de\", îmi place mai mult decât năvod \"al\", nici nu m-am gândit la varianta ultimă. Mie chiar îmi place cum sună, iar \"năvod al unui pescar\" ar fi și lungit inutil versul.

Prima strofă vrea să aducă o imagine a nașterii, a ieșirii noastre în ființă, iar ultima, a morții, a \"culegerii\" noastre de către Pescar din marea de pești/oameni, adică a integrării noastre finale în(tru) Ființă. Dacă ai răbdare, citește, te rog, și \"Pescarii\", care mai poate aduce lămuriri.

Mulțumesc de vizită, și ne mai auzim sigur.

Am intrat și eu în satul cu paseri. Ce legături or fi între păsări și oameni, asta numai penele le pot scrie? Noi suntem doar mâinile paserilor, iar atunci când scriem, un fel de prelungire a penelor lor.

Bine că nu ai sărutat-o! O să vină ziua cănd ea va vrea să o facă, va muri pentru asta. Și știi cum e cu lebăda, atunci vei auzi cel mai frumos și cel mai rar cântec... și vei fi fericit.

Știți cu ce seamănă? Cu dialogul acela din Matrix între Neo și Arhitect, unde toți își dau seama că e o problemă gravă dar nu pricep mare lucru din subtext. Dar așa cum acel dialog place, place și această scurtă și relaxantă proză.

Deci, salut Dorin, de vreo două zile tot încerc să dau de tine (a se citi: textele tale), dar vreo două comentarii care m-au incitat m-au cam stors zilele astea. Imaginația-ți debordantă văd că se manifestă și în proză. Cotiturile bruște ale discursului, inteligenta preluare de sens anterior spre a o conduce spre un fel de absurdizare care vine imediat, joaca aparent nevinovată cu unele cuvinte cheie, toate plac. (amintesc la întâmplare: gând despicat între...; moțul lui opt - ce facem cu el?; noua pereche de vârfuri; \"o litotă\" de învleit !!!!! etc.)

Eu văd aici și mult umor plus o măruntă ironie care face bine oricărui cititor, măruntă dar presărată pe tot parcursul textului: \"pune-te la casa ta, vibrează\" mi-a lungit gura până la urechi. E chiar și o ironie a metaforei, dar așa de subtil făcută, încât metafora nu-și pierde din valoare, dar nota haioasă rămâne (soarele cu scutec mov dincolo de gura târgului care, atenție, \"umblă cu mâinile pe sus\" - imaginea este seducătoare). Adică, ce vreau să spun: o metaforă foarte reușită ți-o auto-ironizezi, o pleznești așa cu o zicere haioasă, care fluidizează textul și-l face digerabil ... fără indigestii scorțoase.

Același lucru se-ntâmplă și cu soprana aceea udată cu lămâie, care dă bine cu șerbetul atent așezat în colțuri. \"Pentru musafiri\". Chiar și poziția ta, te-ai asigurat că va fi comodă: te-ai așezat pe i așteptând verdictul. Al meu, ăsta fuse!

E aproape a doua oră din noapte, dar trebuie să spun ceva și despre poezia asta.
Ela, ce spui aici nu are egal!
[corolar: S-ar putea ca o persoană de sex feminin să vadă altfel lucrurile, dat fiind centrul de gravitate al poeziei.]

Ei bine, aici avem de fapt o variantă cultă, gravă, introspectivă, a popularului \"Ia-ți mireasă ziua bună\". (Dacă nu e așa, și am înțeles greșit poezia, am dat-o în bară urât de tot; dar, cel puțin, ofer o grilă de interpretare) Eu încă nu știu pe cineva care să fi poetizat această temă.
Așadar, vă dați seama de duelul speranță - tragic din momentul respectiv (pentru cine conștientizează cu adevărat)? \"Ia-ți mireasă...\" e un cântec tragic. Iar \"și\"-ul acela din titlu îmi pare zdrobitor de tragic.

Aici Ela face o abordare filosofico-ontologică, dar exprimată poetic. Totul e aici o imensă și cuprinzătoare metaforă (auzi hose pablo?). Și după părerea mea, această viziune îmi pare ușor extrapolată dinspre un punct de vedere pur feminin, care aproape sigur îmi scapă, înspre o poziție a depășirii diferenței dintre sexe, reprezentată de sihastrul ce apare în final. E acolo o balansare între bărbat+femeie și \"o singură zi de sihastru\", aici fiind o meta-metaforă care încearcă să sugereze o întreagă lume de sensuri (eu le spun rațiuni ale lucrurilor) generate de problematica laic/călugăr sau căsătorit/celibatar sau chiar om împărțit pe sexe/divinitate ne-sexuată).

Poezia aceasta e ca acul unei cumpene care arată ba înspre mireasă, ba înspre Dumnezeu, ba înspre inimă, ba înspre minte, ca și cum ar căuta un punct de echilibru absolut. Eu văd aici un tumult, o fierbere interioară, o incertitudine îmbrățișată-înconjurată de o dorință de a te așeza sub oblăduirea unei mâini sigure (a lui Dumnezeu) care să te apere atunci când \"nu mai știi ce cauți\".

Pe moment nu mai continuu, să n-o lungesc prea mult, și de teama ca nu cumva din nepricepere sau din neștiință să ating sentimentele oarecui, dar discuția rămâne deschisă și aștept alte opinii. Sunt convins că aici doamnele căsătorite vor avea o părere, domnișoarele o alta, diferențiate de inima și sufletul fiecăreia. POEMUL acesta e o \"invitație\" uriașă la analiza interioară a miresei.

O notă pentru hose pablo: aici metafora e foarte subtilă. Pasajul de care spui, cu \"cum intră iarna în turlă...\" e de o sugestivitate copleșitoare și realizează o transcendere a umanului (femininului teluric, aș spune) înspre sferele inefabile ale eternului feminin, transcendere-trecere pe care noi \"masculii\" nu cred că o sesizăm la adevărata ei valoare și semnificație. Acest procedeu, care \"durează\" două versuri, nu reușesc să-l clasez, nu-i găsesc corespondent, aș spune că e sublim cu tot riscul de a-mi reproșa că e un cuvânt ieftin. Ai grijă ce spui, deoarece jignești fără să-ți dai seama. (Cred că pentru asta Ela se și retrage din discuție, și-mi cer eu iertare în numele \"speciei\" că ai putut spune așa ceva).
În încheiere îți dau câteva exemple de metafore \"iscusite\" cum zici (încearcă să nu gândești numerologic, adică doi termeni care... bla bla bla): \"femeia fără lumânări\" (v. mireasa), a \"trezi clopotul\", inclasabilul \"ascultă cum ... etc. (ambele versuri)\", viață nedusă \"mai departe de inimă\", \"ține în palme o zi de sihastru\". Iar în final, pe care nici nu îmi pot permite să-l reproduc, sunt vreo șapte metafore puse una peste alta, parafrazând vorba poetului.

P.S.
Ela, te rog, clarifică-mi dacă se poate \"al șaptelea cerc de pământ\". Și între \"cauți și \"plângi\" e virgulă, sau ar trebuie să fie \"să\"? (de obicei nu-mi plac poeziile fără semne de punctuație).

Înfiorarea mă cuprinde acum, nu cea de pe când străbăteam lanul, ci, de pe când citesc ceste cuvinte. Da, e tăcere, mulțumesc pentru accent. Interesant, și eu fac de multe ori distincția \"simplu\" / \"simplist\", și o consider capitală. De exemplu: Dumnezeu e simplu, dar în nici un caz simplist.

Iar aprecierea făcută este absolut măgulitoare, cu atât mai mult cu cât o face Linea, care acum văd cum scrie și \'văd\' cum simte \"măruntele\" din preajmă.

Saturnea Lusitana, trebuie să mărturisesc că prin ceea ce spui sunt plăcut surprins de minuțiozitatea analizei tale. Îmi dai și de gândit (că \"mesajele nu au corp definit\" și că \"se insinuează\" [e foarte interesant ce spui] - nu sunt căutate intenționat, așa vin ele [de fapt asta și susții]); mă și bucur că mesajul meu e clar, căci mă regăsesc în aprecierile tale; totodată mă trezesc și expus, \"desfoliat\" de toată încercarea de a mă înconjura cu o peliculă protectoare printr-o oarecare disimulare în spatele cuvântului.

Spui \"mesajul leagă cuvintele\" și e interesant că eu nu mi-am putut defini niciodată atât de simplu scriitura, pe cum o faci acum, dar gândind retrospectiv realizez că este întocmai modalitatea în care scriu. Da, starea respectivă își \"cheamă\" cuvintele, și nu invers.

Faptul că mă regăsesc atât de bine în cea ce spui afirmă în privința ta o foarte subtilă abilitate de descifrare a textului, un ochi ce pătrunde dincolo de învelișul cuvântului și ale jocurilor lui, și, probabil, chiar o îndelungă practică a criticii literare. Sau e doar talent? Abia aștept să te citesc.

Eu mulțumesc, m-ai ajutat mult la o auto-definire.

Mai există o poezie în poezia de mai sus. Citiți ultimul vers al fiecărei strofe. Și astfel înțeleg lipsa oricărei punctuații; ar fi fost foarte dificil de separat/relaționat versurile răzlețite la capăt de strofă.

P.S.
Pățania lui Claudiu Banu, relatată mai sus, \"e de comă\" (urăsc expresia asta, dar aici parcă sună bine).

Mulțumesc lină Alina, mi-ai luat o piatră - urâtă - de pe inimă. Chiar dacă poezia mea e însulițată și exilată aici, e și un avantaj: e a doua poezie a mea ca număr de afișări... deci e mai citită decât celelalte. Ne place nouă mai mult să citim poeziile ratate?

P.S. Întrebare de începător: o poezie exilată la Atelier mai poate fi \"salvată\". Mai are vreo șansă să intre în rândul lumii? Sau numai cea care a exilat-o o mai poate aduce înapoi. Oricum argumentul exilării din partea sirenei Silvia (că e contradictorie) e absolut penibil, iar la a doua intervenție \"solidul\" argument devine o simplă părere.

Dar nu! Poeziilor, suntem noi în decembrie, dar nu, să nu faceți cumva revoluție! Sensul poeziei mele chiar acesta este: Loviți-mă! Loviți-mă cu foamea bucuriei!

Odată ziceai că scrii mai puțin decât vezi. Eu n-aș zice. Cu \"Dominus dei\" dovedești că vezi și cea ce nu se vede.

E o poezie de liniște, chiar și atunci când intră caii, căci ei \"dansează\" \"albi\" \"odihna\" și senzație de liniște se păstrează. Și ce este Dumnezeu dacă nu (și) liniște.

Din aceeași sferă vin apoi și \"visare\", \"ceață\", \"toamnă de idei\", care îmi par a fi asocieri foarte potrivite și armonizate.

Dar știi ce? În aceeși idee de revelație a liniștii (mie asta îmi sugerează poezia ta) aș înlocui \"șșșș\"-ul din debut
cu \"ssss\". Sensul se păstreză (și oricum rămâne ș-ul din \"liniște\"), dar s-ar armoniza (din nou) cu \"s\"-urile din \"spusa\" (e superb ales căci \"s\"-ul e dublu aici, și mai ales că e la început), \"toarsă\", \"duios\" și chiar și \"puf\"-ul tot a liniște aduce. Și atunci muzicalitatea e perfect rotundă.
Sper să nu te superi, e doar o idee care îmi ssssare în ochi.

Și să nu uit: apreciez că la tine chiar și comentariile sunt făcute în stilul a ceea ce scrii, iar asta nu dovedește decât că scriitura ta e cea ce respiri.

Maamă! Am zis, hai să nu fie păcat; dar trebuia să ne avertizezi mai serios. Drept la țintă! E dezarmant... Arcași? Care trag cu fulgi?
Știi? Arcul era în vechime o armă mistică.

Mă întreb, cum va arăta tolba de fulgi a arcașilor alora? Dacă am să pot vreodată să dau steluțe, am să mă întorc aici.

Mulțumesc carmen. Mă bucură intervenția ta și mai cu seamă pentru că ai ales să variezi. \"neutrin\", adică ceva mic și esențial, sau ține de neutru?
\"Nadir\"-ul tău îmi place foarte mult. E rar.

Eu, totuși, nu aș asocia focul cu pescarii, peștii și năvodul care țin de apă. Astea două elemente n-au mers bine împreună niciodată.

Elia_da. Nu-i așa? Mă foarte bucur că a mai trecut cineva pe acolo. De fapt, mă și miram, cărarea era ușor bătătorită. Nu tare. Așa numai, cât un vârf de deget; trecuse cineva care nu a vrut să deranjeze nimic.

Multumesc, Laura elina... stări, da, m-ai prins. Scriu despre stări și dacă poezia e receptată ca atare înseamnă că acea ureche aplecată duce înspre un loc special. Iar dacă e o poezie de intrare în zi, mă bucur și mai mult. Nu vezi?

Linea (dacă pot să fiu atât de amical) rațiunea asta a lucrurilor (spiritul naturii, cum îi spui aici)îmi dă mult de furcă. Mă mai lasă uneori, atunci când scriu despre ea ...până la un timp. Și acum, ca să fiu sincer, sunt foarte încântat de steluța de la tine. Multumesc. Dar mai mult mă bucur că a plăcut grădina mea, cu toată iarba și sandalele ei.

Așa, mă gândesc să dau acum și varianta nepoetică a poeziei ăsteia (care e de fapt o închipuire a unei măsluite amintiri, după cum aș vrea eu să fie):

Îmi închipui grădina,
grădina din spatele zidului,
îmi închipui chaise-long-ul,
iarba și sandalele tale,
urma de ruj a buzelor
pe marginea ceștii,
dar nu mi te închipui pe tine.

Dau și explicația asta de când mi s-a aruncat o poezie la Atelier pentru \"contradicțiile\" ei.

Silvia,
ar fi culmea să ne placă tuturor aceleași lucruri. E bine așa. Mie îmi place mult poezia asta, țin foarte mult la ea pentru că am trăit-o, știu cum este, și știu că e adevărat.

Dorine, mulțumesc de intervenție, în vremea când trimiteai răspunsul eu încă redactam \"replica\", după cum văd eu orele pe ecran.

Nu suntem decât niște orbi fără cuvinte, și încercăm atunci să încropim un dialog în rațiunea despicată înspre lucruri. Înspre pești și pescari, înspre fii risipitori și maeștrii, înspre - și aici atenție - înspre despicarea dintre \"plăcerea de a fi\" și \"posibilitatea de a nu fi\". Și aici, la cea din urmă, m-a lovit cu ceea ce spune Virginia în \"The Hours\" (sper din toată inima să-l fi văzut) la un moment dat în fața unei coli albe de hârtie așternută spre scris, cu mintea întinsă înspre sensurile vieții și ale morții care o bântuie, într-un episod memorabil în care vorbește ca de dincolo de lucruri: \"IT IS POSSIBLE TO DIE\".
Aceasta \"posibilitate de a nu fi\" ar trebui să ne facă atenți pe toți.

Apoi o altă despicare a rațiunii (rațiune = sens al lucrurilor): între \"realitatea din afară\" și \"labirintul nostru\". Și cât de real, totuși, este acest labirint al nostru, adică atât de proiectat în acel afară, încât, acea posibilă hârtie a copacilor are până la urmă rostul (= sensul = rațiunea) de a fi de scris, sau ... de împachetat peștii. Ați mirosit vreodată o hârtie cu care s-au împachetat pești? Cât de \"împlântat\" în realitate e acel miros!?!

Iar ultima strofă ne pune în fața despicării/disjuncției rațiunii înseși: \"să rămână\" - \"să-l șteargă\".
Rațiunea aceasta a Elei tinde spre un cuvânt unificator, singurul care \"rămâne\" prin ce? Prin \"arta de a păstra tăcerea în cuvânt\", adică un cuvânt care până la urmă se dovedește că ar trebui să fie unul tăcut pentru a-și păstra întrega lui putere, căci tăria cuvântului stă în nerostirea lui, pentru a se umple de sens (=rațiune). Grecii știu asta foarte bine, \"logos\" înseamnă \"cuvânt\" dar și \"rațiune\". Și noi românii am avut odată sensurile unificate: \"rost\" însemna \"sens\" ca și azi, dar însemna și \"gură\", \"rostire\", \"zicere\", \"cuvânt\".

Vă rog, veniți cu steluțele și nu lăsați nemarcat Orbul acesta fără cuvinte.

În primul rând mulțumesc pentru salutul din \"Singur\". Am descoperit aici o lume pe care o căutam demult, și de care rutina zilnică m-a ținut înstrăinat prea mult timp. Murisem și mă dureau înserările care nu mă trimiteau nicăieri.

Îmi place provocarea. Știu că multora dintre poeziile mele ar trebui să le dau o cheie de lectură. Așadar, întâi A. voi încerca să răspund, apoi B. mă voi scufunda puțin în ... \"uitarea\" asta.

Avertisment: această parte va părea prozaică, cei cărora vă place această poezie nu citiți ceea ce urmează (eventual săriți direct la B.).

A.
1. am murit -- deci nu mă mai doare nimic. Nu e contradicție. Dar vreau să uit și moartea și nedurerea. Vreau să fiu viu și să simt durerea din nou. Nu e contradicție nici aici.

2. înserarea nu \"mă doare\", ci \"o simt\". Deci simt, așadar se pare că nu sunt mort, înseamnă că sunt viu și doar cred că sunt mort. Nu e contradicție (după mine), e o trezire, o ridicare înspre conștiență. Partea finală a poeziei trimite retrospectiv spre începutul ei. Dar aici trecem la partea următoare:

B.
Cheie: e o poezie de dragoste!?!
Sunt viu dar am murit. E o viață moartă, deoarece prea multa durere, prea multele lovituri m-au făcut să nu mai simt nimic. Iar ne-simțirea asta alunecă înspre moarte. Moartea apare ca un refugiu împotriva a tot ceea ce te poate durea, împotriva a tot ceea ce te poate lovi. E o moarte metafizică, o moarte-construct, o citadelă inespugnabilă împotriva răutății, a urii din jur care te lovește cu foamea de a te nimici.

Da, nu mai simt nimic, am devenit imun la orice lovitură. Moartea-construct și-a arătat roadele. Totuși, mai simt sera cea blândă nimicindu-mi cărările, adică orice drum, orice vis, orice viitor se spulberă acolo în seară, unde, de fapt, toate ar trebui să înceapă. În seară contururile și culorile se estompează, dar promit, ceva ESTE acolo, promit \"cărări\".

Cărările acelea le văd nimicite, cărările acelea atât de dragi mie! Așadar vreau să uit și moartea și nedurerea. Mai bine renunț la dulcea nedurere (Eminescu învățase să moară; vezi cel mai înalt vers al gândirii românești; moartea e și la Eminescu o nepăsare tristă, nu?). Vreau să mă doară din nou iubirea pentru că a iubi înseamnă să te doară. Mi-e dor de durerea iubirii, de incertitudinile și de contradicțiile ei, nu mai vreau să mă refugiez într-o moarte impusă, într-o moarte-soluție împotriva durerii.

Este, deci, vorba de o moarte impusă, o mortificare voită: îmi impusesem moartea, să mă fac ca un mort (e temă biblică aici, dar deja trimit prea departe; asceza călugărilor este numită în tratatele de specialitate \"mortificare\"). Inițial moartea e văzută ca un lucru benefic, căci scapi de durere, de orice pătimire. Dar nu! Mi-e dor, din nou, de durere, de durerea ca semn că trăiesc, că simt, că iubesc, că sunt. E o trezire tragică, o revenire în propria-mi ființă abandonată.

Pfuh! Acum cred că e cazul să mai citesc și eu încă o dată poezia, că am descompus-o de tot și n-a mai rămas nimic din toată metafora asta a morții.

N.B. Nichita îi adaugă versului eminescian \"nu credeam să-nvăț a muri vr\'odată\", un vers la care eu țin foarte mult:
\"Tristețea mea aude nenăscuții câini
pe nenăscuții oameni
cum îi latră\"
P.S. N-am stat niciodată să număr, dar cred că aici sunt cel puțin trei contradicții \"flagrante\".

Kaelyn,
Să fie slăbiciunea mea pentru lupi, ori chiar mi-a plăcut poezia? Și să știi că da, lupii sunt vânați și uciși, de cele mai multe ori cu o foame nebună, și furie pe măsură. Gratuite. Dar iubirea unui lup e cea mai adevărată; și aici se pot scrie tomuri, dar: cred că și pseudonimul tău nu e ales la întâmplare, prea aduce a ceva din dialectul gaelic al celtei, sau mă înșel? (eu îl știu sub forma \"cailean\")

Cu siguranță l-au ucis, dar să nu lași așteptarea să te facă să devii altceva decât o fiică de lup.