Călin Sămărghițan

E magnifică, e o poezie de colecție. Steluță pentru puterea de sugestie a cuvintelor cheie (fluturi - fulgi - gene - troiene), pentru felul în care se rostesc anumite stări prin metonimii de graniță (v. \"gustul cald... în gurile LOR, ori \"miroase a oameni fericiți\"), și pentru zdrobitor de frumoasa strofă... (antepenultima ar veni: \"în noaptea aceea...\").

Petruț, sunt bucuros să văd că unele lucruri ajung și acolo unde trebuie. Idem.

Lecția lui Florin Caragiu vine dintr-o altă lecție, mai adâncă, pe care el însuși a învățat-o mai întâi. El nu ne vorbește despre ne-lucruri, el nu inventează, nici măcar nu creează, el descoperă ceea ce el însuși a văzut mai întâi. Florin ne ia de mână să ne ducă într-un loc din care el tocmai s-a întors.

Lecția începe cu unicitatea fiecărui lucru. Cuvintele înseși creează culoare și traiectorii, ca un fel de stăpâne ale lucrurilor. Despre ce cuvinte vorbește Florin Caragiu?

Lecția ne mai spune că lucrurile au viață. Au memorie, au amprentă, au un timp al lor. Au rădăcini și crăpături care vin din, ori lasă să se vadă locul acela al originii lor. Ele sunt tangibile (îmbătate de viață și moarte, ne spune poetul) dar sunt și intangibile, fiind cuprinse în cărți nedesfăcute încă.

Ultimele două versuri sunt chintesența poemului. E greu să pui un text filosofic, ori, mai degrabă, o expresie teologică a originii lucrurilor, în formă poetică. Florin Caragiu o face cu eleganță și dibăcie.

Și o mai face într-un fel, pe care demult voiam să-l numesc, îmi pare rău acum că nu am făcut-o atunci față către față, dar cred că a venit acum timpul: poezia lui Florin Caragiu vă \"păcălește\". Multora nu le place să-l vadă pe Dumnezeu în poezie; ei spun: ce mai e și cu asta? Ei bine, poezia lui Florin Caragiu vă vorbește despre Dumnezeu (și în ultimul timp îi iese tot mai bine) și voi nici nu știți asta. Îl îmbracă într-o haină digerabilă celor... cu probleme la stomac. În privința aceasta, creația lui de pe poezie.ro este unică.

Carmen, mulțumesc de popas, este o poezie asupra căreia azi puțini se mai opresc. E mai veche, dar am așezat-o aici întrucât văd că boierii au și colecție de texte religioase. Poate mai adaug dacă văd că interesează cât de cât.

Există și anumite filosofii ale spațiului, da. Adică gândirea cuiva poate fi influențată de spațiul în care trăiește. Americanii cu spațiile lor vaste, ori rușii cu Siberia lor gândesc expansiv. Japonia cea verticală gândește invers. Grecii sub soarele mediteran sunt speculativi, recii scandinavi pragmatici. Insularii englezi sunt unici în tot ceea ce fac. Amalgamul german e în toate felurile. Etc. Dar am mers deja prea departe.

Amalia și Tamara, amândouă ați vorbit tot de spații aici, fiecare ați surprins câte o lamură. Mă bucură că ați venit și că ați mai și lăsat semne. V-ați oprit asupra spațiului \"curbiliniu\" din apropierea ființei umane, speculativ și puternic metaforizat, dar și metamorfizat (ce ajunge în ultimă instanță chiar la modificarea structurii interne), ceea ce spune ceva și despre tipul receptării interioare și a tipului de creație a Amaliei Crețu.

Ori v-ați oprit chiar asupra acelor \"detalii nesemnificative\", cum ar fi măsura de la pantof etc., ce denotă o duioasă atenție asupra \"accesoriilor ființei\", care însă o caracterizează, o definesc, dar o și disting de altceva, ceea ce exprimă mare parte din stilul poetic al Tamarei Zub.

Interesant că le-ați spus, vorbind despre poezia mea, cea ce mă bucură o dată în plus. Ce vreau să spun? Tipul de comentar e consonant cu ceea ce creați. Normal, ar spune cineva. Voi o și demonstrați. Nu oricine o face.

Cornelia, ce cauți acolo? Acolo nu intră nimeni!

Mulțumesc Dorule spulberătorule, ai venit repede și n-ai prins poza. Oricum te vezi întotdeauna, așa, ca prin scrum.

Primul impuls a fost să-i dau un bobârnac jos de pe ecran.

Impresia gândacilor vii s-a transformat rapid într-o goană febrilă spre limită. Spre zid. Apoi a urmat lecția \"răzbunării prin iubire\". O iubire ce se furișează prin toate ungherele, pe care o simți furnicându-te (gândăcindu-te?) cu picioarele lor iuți pe pielea întreagă. Sunt vii, sunt vii, sunt... \"eterni\". I-ați simțit și voi?

Ligia, da, s-ar putea renunța. Mai văd. Pe Dana o privesc din nou cum filtrează și flirtează cu culorile.
Mulțumiri pentru cărările voastre pe-aici.

Ai înțeles bine Ionuț, prima e inventată, a doua nu mai. Și mie mi-au plăcut picioroangele. Așa au apărut. Hm, și de când au apărut, o văd mereu. Vezi? cine m-a pus s-o fac să apară? Sa!

Eee, bucuros de oaspeți! ...poate că la mine rânjește, mulțumesc Vasile, să vedem cum e cu acceleratul lui Felix.

Dana, poezia e de fapt doar strofa a doua, dar mi s-a părut prea scurtă, și a trebuit s-o inventez pe prima. Dar pot s-o scot de tot, că nici mie nu-mi place.

Ioana, măștile ne salvează.

Da, încă o dezvăluire: am un pescăruș în gât... ia uitați-vă bine. Știți cum e să ai o pasăre sub bărbie, nu?

Mulțumesc, mă bucur. Da, cuvântul acela dur, \"partaj\", e un fel de ironie ce încearcă să fie salvată de text. Ironia stă întotdeauna la graniță de sens. \"Împărțind\" înseamnă și \"tăind separat\", dar și \"având împreună\". Mulțumesc, aproape nimeni până acum nu a sesizat vreodată acest tip de bi-valență a multor sensuri din poezia mea, care mie-mi sunt delicatese. Chiar încântat.

Penibil text. Cioran o făcea și el prost, dar măcar o făcea cu artă. Text fără valențe literare, plat, gol și neinteresant câtuși de puțin. Nu merge nici măcar la personale, nici la scrisori, nici la loz în plic.

Scrumurile lui Dăncuș sunt anevoie digerabile. Greu se apropie comentatorii. Ai spune că cenușa va fi ușor de dat deoparte, și că o să vezi. Dar nu e așa. \"Scrumul\" lui Dăncuș nu e simplu și nu e ușor. Nu e praf în ochi. Formele înseși ale poemelor intră greu în capetele noastre, și vin întotdeauna din niște mult alambicate labirinturi lăuntrice. Așa vede el lumea, oameni debusolați printre \"enorme piane gravide\". Cafeaua e \"invalidă\", geamul maltratează stele polare, \"Scrum IV\" încheindu-se cu o imperioasă nevoie de a te spăla pe mâini de toate acestea.

Prin \"scrum\", prin \"praf și pulbere\" autorul încearcă o depășire a condiției umane, acompaniată totodată și de o deplângere a ei. E o omenire care abia așteaptă duminica pentru o nouă văitare. Cuvintele lui sunt mici, sunt \"furnici\", el e un \"cerșetor sărac\", singurul astfel. Viziunile lui sunt fără excepție apocaliptice. Există în textele sale un sfârșit perpetuu al lumii, iar re-facerea ei parcă nu se încheagă nicicum. Ca o soluție apare povestirea aceleași povești, mereu și mereu de la capăt, \"după după ce totul totul a fost spus\", iar și iar aceeași poveste. De parcă nu mai poți să ieși din scrumul ăsta al lui Dăncuș.

Și suntem la al șaselea strat.

Când toată lumea te felicită, elian, abia ajung să-ți mulțumesc. Pentru gândul, pentru bucuria, pentru onoarea făcută, oferite cu generozitate. Ai căutat și iată-te descoperind țara ta inocentă; ne e și nouă sălaș și reazem. Privește câți intră astăzi în ea! Înfloresc tamarinii când treci, și e pace.

Ei, antielegiacilor! M-ați luat prin învăluire..., domnii mei, semnele voastre mă onorează.

Cornelia și Anni trecând, Sisif iubindu-și piatra ca pe o inimă, respirând sarea din aer, construim temple ale uitării. Uneori se aude un cântec.

Să-ți îndepărtezi ochii de lacrimi, să treci peste cuvinte apăsându-le cu palma, să te gândești la celălalt ca la o grădină... sunt doar câteva \"faceri poetice\" a căror rețetă o găsiți la Romy Sascher. Ea nu scrie niciodată despre conținutul a ceea ce vrea să exprime, ea scrie despre ceea ce înconjoară acel conținut, despre staniolul în care se înfășoară (vezi chiar \"Staniol\"). Nici aici ea nu scrie despre grădină, ea scrie despre cum să te gândești la acea grădină.

Ea înconjoară miezul în sensuri ce descifrează înlăuntrul.