Călin Sămărghițan

Ei desenează cu sare pe marginea rănii și-n buzunar le zornăie Iuda. Ce dacă e abrupt întuneric? Nu trebuie să aprindem lumina, pe comutator scrie limpede "nu atingeți!" "doar în caz de

Am rătăcit iar, Doamne, drumul către Tine, s-a destrămat ca ceața unui vis, în ochi m-apasă lumina Ta-n fărâme, iar golul inimii de trupu-mi s-a desprins. Poate că cineva ne mai ascultă

“Mes songes viennent en foule Pour se désaltérer à ces gouffres amers” (Baudelaire) În dreptul ei stafiile străzii, un ospătar vrea să pară inteligent și-i face complimente din cele mai

Un râu pleacă din tine și nu-i deșert, nici râu de sare nici venin încet, pe braț, încet de-a lung prin sine mi se strecoară-un greier ce-mi toarnă-n vine vin. Din pâinea ruptă-n

Azi noapte ți-am așteptat nepăsarea în șapte ceasuri de iad, ți-am măsurat surzenia inimii în greieri muți ascunși de vii în perete. Poemele vechilor tăi iubiți se hlizeau din

Stau și privesc cum te îndepărtezi, cum te duci aplecată pe un gând.

Aș vrea să uit c-am murit, aș vrea să uit că nu mă mai doare nimic, doar înserarea uneori o mai simt cum îmi nimicește cărările.

Sophie renunță să tot cotrobăiască în geanta de pe umăr după batistă de câte ori trebuia să-și șteargă ochii plini de lacrimi și acum străbătea bulevardul înțesat de trecători, strângând-o, umedă, în

[azi, 21 dec., se dedică tuturor celor care prin jertfa și inocența lor, din decembrie \'89, au făcut ca acum să avem poezie.ro] Ne vom întoarce; va fi o zi când vom străluci, iar iubitele

Templul privirii tale, camera ovală, jocul culorii. Scornesc prezența ta, găndul tău de o clipă.

căluț bocănind - mușcata din fereastră rezistă iernii

Împing un nod vertical. Peste șinele vechi nu mai trece tramvaiul de mult, acum crește iarbă; într-o zi va crește din mine. Mănânc cu ochii la mâinile ei, degete lungi ca nisipul; unghiile

Femeie de spumă te învelești în ceață și dispari, pentru tine nu tace poetul. El vede cum întinzi răbdarea zeilor spre prăpăstii albastre. tu scrii despre Nichita și el tace, îndoaie puțin

Moto: ”și paharul Tău este adăpându-mă” (Ps. 22,6) E o arșiță-n tine, un leșin o moale oboseală care te îndeamnă să te culci în iarbă după ce ai cosit. E ca o dorință rece pe dinăuntru. Un

Eu mă jucam cu pușca și-atunci cocorii întinși s-au întors din drum; eu am speriat cățelul pe care mașina îl lovi în plin; eu eram la un concert de Mozart atunci când peștii fierbeau de

O elegie se compune dintr-o moarte și o culoare. Moartea este a ta, a celui dinlăuntru, culoarea este a ei. Este a ei. O elegie nu plânge niciodată. Uscată ca un șuierat de vânt, lacrima ei

Îl știu; străinul acela a murit singur într-o vară târzie; pe marginea drumului e o piatră, semn că a trecut pe aici.

Când toate nodurile au dispărut, prin mine trec doar fire în care ieri mai credeam, alunecă, năluci de fum arătându-se, ziua cărnii de ieri, azi, e iluzie.

Într-o sală cu unghii lungi ultimul Bach la violoncel. Acum mă crezi șovăitoare dar la capătul veșniciei te voi ucide în ziua ta cea din urmă. Tu știi, ți-ai însemnat și locul pentru