Călin Sămărghițan

Tocmai în acea dimineață Mircea Ivănescu plecase să ne aștepte (a citit George Precup).


Ioan Moldovan


Leo Butnaru


Lucian Vasilescu pe acompaniament de pian


Pentru așa ceva nu există cuvinte.


Ion... exact.


Florian Silișteanu și Mihai Bica




Constantin Dragoș (Germania)


Viorel Păcală (și Dan Herciu)


Adrian Munteanu


Lucian Vasilescu și poezia în tălpile goale.


Poesis

................
Și alții, mulți, mulți, mulți alții. N-am nici o poză de la momentul feminin din păcate.

Mulțumim pentru gândul bun. Sperăm să ducem la bun sfârșit ceea ce ne-am propus, invitații să se simtă bine, iar poezia să fie la ea acasă. Nota finală o vor pune participanții. Nu știu câte atacuri de panică vor mai urma, dar când vom pune punct balanței financiare finale, totul se va fi sfârșit.

La cât a colindat poezia asta, în sfârșit cineva care simte finalul! Asta da exclamație.

Inspirația ta rămâne cotidianul (”pescuiești în cotidian pești vorbitori”), dar paleta de desfășurare este mult mai largă acum (”ai un acvariu mai mare”). Limitele ”accidentului” de care spuneau norbegienii, sunt cele două accepțiuni: a face s. și a face d. (”limitele între care se plimbă accidentul”). Aici trebe să dai bacu\' și cu ăia mari.

Ai schimbat și i-ai dat o formă mai academică. Înainte era mai aproape de stilul tău, un fel de reținere de la a te apropia prea mult de contururile fine, totuși subtilitatea, acea privire piezișă care te caracterizează, răzbătea limpede de fiecare dată. Acum i-ai pus cravată, l-ai ferchezuit, i-ai lustruit pantofii și i-ai pus și gustarea în ghiozdan.

Asta le-aș putea spune și folosindu-mă de teorii literare, dar nu că ar fi mult prea plictisitor?

E mai bun finalul acum, decât cum era înainte subtitlul.

Îmi plăcea mai mult Cosânzeana, că era mai rotundă ironia, cu Ileana i-ai dat un brânci și ai scos-o în stradă prea pe față. (Și asta pot s-o spun literar!) Ai renunțat puțin la sobrietatea ”Taxei pe viciu”, dar totuși nu poate fi spus generic, că mă refer aici doar la poezia de față, nu-ți știu altele noi și tot ”Păsărarul” tău îl am în cap. Îți aștept ascunsele deci, da\' trimite-le cu o asistentă.

Dacă mi-ar fi ”mers în suflet, adânc”, mă străpungea naibii și făceam încurcătură de mațe.

Deci Rezumăm:

”Ești periculos, iar norbegienii ăștia îs dați naibii. Iar pescuiești în cotidian pești vorbitori și-acum ai și un acvariu mai mare. Înțeleg între ce limite se plimbă \"accidentul\", chiar și geneticienii suedezi au descoperit ceva de curând, tot în legătura cu asta. Sunt aproape sigur că și ei ar recomnada ceva outdoors sau cel puțin un costum drăguț de asistentă pentru Cosânzeana.”

Ați împrumutat în poeziile ultime, inclusiv în cele din volumul colectiv, un soi de atitudine distantă față de text. Ați părăsit un stil confesiv cum era la început, pentru ca acum să-l dăltuiți de la distanță, îi dați tot ce trebuie ca să trăiască singur, și-l abandonați cititorului, de parcă nu v-ar păsa. Eu zic că e de bun augur. Cheițele se rotesc încontinuu, imaginarul debordează, uneori agresează de-a dreptul, dar asta îl face foarte robust, chiar dacă țepos pe alocuri. Poeziile au fiecare o identitate distinctă și asta contează cel mai mult.

Întotdeauna un text bun provoacă reacții dintre cele mai diverse. Motivele nu le analizăm acum.

E interesant însă atunci când cei care sunt incapabili de a sesiza planul secund ori chiar terț al unei scrieri încearcă să demonteze gratuit un text, odată cu o simplă interpretare subiectivă a acestuia. Pentru nivelul acelora de percepție este de înțeles acest lucru, și nu e nimic de blamat, iar în planul lor strict de reflecție, se susține excursul. Dar când incapabilitatea de a pătrunde lumea construită de un autor vrea să se pronunțe la rang absolut, la nivel de \"adevăr\" (o-ho-ho, ce pretenții!) încercarea devine cel puțin hilară. În primul rând deoarece nu operează cu categoriile logice puse în discuție, eludându-le din start.

Apelez aici la o reflecție care nu-mi aparține, dar nici nu voi dezvălui pe autorul ei: că orice critic are înainte de toate vocația ratării. Și asta este valabil pentru orice critică ce încearcă să adapteze, să sucească, să \"falsifice\" un text, reducându-l la nivelul propriu de reflecție, fără să încerce câtuși de puțin (cine știe din ce motive?) să pătrundă lumea descrisă de autor, pe care o neagă din start. Această sucire cred că e o meteahnă ce ar trebui evitată.

Dar să revenim la oile lor. Niciun fel de autodeclarație, mai ales a unui personaj (are este construit cu grijă etc.) nu poate îndreptăți pe cineva să spună că autorul aceleia \"nu are nimic în cap\". Această prezumție apriorică e lovită de nulitate. Înseamnă să judeci un text după propriile valori, iar aceasta este exact poziția contrară pe care și-o arogă respectivul receptor. Deci se ajunge la o contradicție în termeni.

Ei bine, răspundem, că cele două personaje sunt puternic expresive tocmai prin capacitatea lor de a depăși logica imediată a lucrurilor, așteptările simplului cititor, și de a-și crea propria lume în care dialoghează, o lume care ia naștere odată cu actul poietic și îl caracterizează exclusiv. E o lume ce-și inventează pe parcurs propriile reguli. Un fel de spațiu esoteric, destul de selectiv se vede. Tocmai aici intervine rolul cititorului, mai ales în teoriile literare de astăzi: capacitatea lui de adaptare la text, de a recrea textul în termenii proprii, de filtrare și de facere propriuzisă a textului. Să reduci valoarea unei scrieri la propria interpretare nu e altceva decât o repetare a celebrei instituții a Inchiziției, care judeca totul după un tipar limitat. Ar fi păcat așa ceva în ziua de azi, se înțelege.

Ce înseamnă schimbarea de perspectivă în economia unui text, o spune Llosa în scrisorile sale, nu mai stau eu să explic aici. Deci, susțin în continuare că acest procedeu stilistic își găsește un foarte fertil teren de exprimare nu numai în poezia de față, ci în întreg ciclul. Până la urmă nu este decât o problemă personală de receptivitate, iar asta nu trebuie să supere pe nimeni, și cred că nici nu o face.

Dar, și aici doar reacționez, faptul de a te declara pe tine însuți ca fiind de partea adevărului, cum face dna Văleanu în paragraful al patrulea, nu mă face decât să zâmbesc și mă scutește de alte comentarii, că n-ar însemna decât să reiterăm întrebarea lui Pilat. Și încă mai mult, nu valoarea de adevăr sau neadevăr ar trebui discutată aici, ci felul în care un text se reflectă și rezonează în conștiința unui cititor, iar felul în care cineva personal rezonează n-ar trebui înregistrat decât ca un fapt adiacent textului și poate deschide astfel de polemici, pe care le găsim interesante, și care se cheamă tot discuții pe text.

”Somnul meu te înghite la mal”, asta e formidabil. Sper să nu mă bag ca musca-n lapte, dar sunt fascinat în continuare de câtă poezie poate să irumpă din acest ciclu, pe care îl vezi prelungindu-se în toate lucrurile din jur.

”pentru nimeni vuietul curgerii pentru/ nimeni peștele adâncului” este un imn în surdină.

”De plictiseală aplec lumea pe cotul/ stâng” e o imagine poetică ce vine să îmblânzească parcă, odată cu întreaga poezie, asprimea din ”albă, rece și fluidă”. O văd ca pe o remușcare, încadrându-se perfect în context. Nu putem scrie independent de ceea ce se petrece, oricât am încerca. Dovada că e același context, e precizarea aruncată în final ”știi tu”.

No, atât.

Delfinii elfi, la asta nu m-am gândit și doar sunt un fel de veri de-ai noștri!

Prima strofă e interesant construită, te face să aștepți până la final să vezi verbul dezlegător, iar asta creează suspans. Ai tendința să descompui cuvintele în sensuri și asta place.

Finalul e absolut fabulos. Îi aud chicotind.

Oo, m-am luat după vulpile argintii și n-am văzut că în cretacicul meu e aglomerație.

Liviu-Ioan, exact trecerea ireversibilă face totul atât de frumos. Aș fi spus 30.000 de ani, dar ar fi fost neverosimil, așa că m-am limitat la un trei mii generic. La final aș fi vrut ca totul să se topească.

Rara, în rune stă scris totul și tu știi asta cel mai bine. Și totul e poveste, desigur. Morgana?

Iulia, iiii, dacă am surprins, ce bine! Știi? Exact acel ”căci” va dispărea, Nu-mi plăcea nici mie deloc, dar mă încăpățânam să-l țin acolo. Vezi de vulpi!

Dragoș, ne intră pietrele-n sânge, nu? Despre culorile ei nu dezvolt, acolo tu ești expertul.

Din start îmi cer scuze că mă voi întinde.

Știu cum e cu astfel de texte. Ele chiar dacă aparțin unei lumi personale, este o lume care invită cititorul să o exploreze. Nu e o lume închisă și în aceasta constă frumusețea ei. Și e mare lucru că autorul face posibilă această explorare. Că o deschide. Iar dacă ai simțul exploratorului literar, lumea care se deschide acolo, devine totul. Se înțelege că există o capcană aici, aceea de a cădea într-o subiectivitate care să închidă sensul în sine. Ei bine, autorul reușește să o evite, și aceasta printr-o izbutită modalitate de sublimare a subiectivității (mai spuneam pe undeva asta), exact procedeul prin care aceasta se obiectivează ridicându-se la universal.

Și pentru că până aici am teoretizat, încerc să exemplific, păstrându-mă doar la poezia de față, deși, astfel, nu fac decât să limitez interpretarea, care în asemenea cazuri trebuie să încerce măcar a cuprinde ansamblul, singurul sistem care o poate defini cu adevărat, singurul sistem de referință.

Așadar: În momentul în care autorul se face interpretul cuvintelor, simțirilor, gândurilor personajului vizat, se face primul pas spre obiectivarea de care spuneam, modificând unghiul de privire, schimbând persoana naratoare. Astfel de procedee întâlnindu-se în proză mai ales, nu fac altceva decât să imprime ansamblului o desfășurare epică, depășind granițele unei simple poezii, înscriind-o deja într-un ciclu. Nu știu dacă se sesizează ușor, dar este aici un procedeu invers, un procedeu intern de a crea niște relații exterioare, care unifică și fac coerent ciclul întreg (ar fi fost mult prea facil invers), fiecare parte venind cu amprenta specifică. Deci la nivel de construcție, de mecanism interior, funcționează ireproșabil, mai ales că procedeele stilistice prin care se realizează aceasta poartă amprenta autenticității.

Astfel există acea amplă comparație, traseul imagistic de la căluțul de mare, prin șa, spre călăreț, sau cea care urmează: umăr - vulpi - ochi, care e mult superioară tocmai prin subtilitatea ei. Este și momentul în care vocea care se aude este din nou cea a autorului, se realizează transferul punctului de vedere.

Negarea aceea categorică, ”în realitate/ tu nu/ nu ești dilara...” amplifică o stare de paroxism care e doar ghicită până acolo. Dar nu se sfârșește aici, căci vocea auctorială îmbracă mai departe haina nepăsării (propusă printr-o altă comparație sfâșietoare: întinderea dulceții de prune pe pâine) acestui fascinant personaj Dilara (îmi cer scuze, eu nu o văd decât cu majusculă), și se face și el interpret al acestei nepăsări, cel mai probabil induse, totuși spiritualizând-o: ”am atins distanțe aburi idei”. Acel ”am căutat-o prin tine” e o poezie în sine, e un sistem de gândire. Totul se leagă perfect, sinapsele nu înseamnă funii care să taie retina, ci sunt distanțe infinitezimale de inducție și care, literar vorbind, creează câmpuri semantice extreeem de sensibile la atingerea frustă.

Iată de ce spuneam că autorul creează o lume care invită, care se deschide. Cel care pășește însă în interiorul ei, trebuie să vrea să se lase să fie fermecat.

E clar, e clar că nu se sfârșește aici. No way!

Alexandru, mulțumesc mi-ai dat un răspuns foarte savuros. Încă n-am citit, dar am s-o fac și-o să spun. Cu Dilara mi-ar plăcea să cred că știu ce simți, gândindu-mă la ”fata din livadă” despre care scriam odată, care și mie-mi devenea tot mai interesantă. O să urmăresc, mă interesează.

Scuze, văd că nu s-a salvat, nu mai știu precis ce spuneam acolo. Am să încerc să revin mai târzior.

Autoexilul acesta e foarte savuros și poate fi de-a dreptul tentant, iar înstrăinarea, târâtă prin stuf, deltă și drumuri cârpite, e convingătoare. Prăpăstiile de gând de la tot pasul, și presărate în cale cititorului, cred că sunt sursa inspirației. Te fac să te întrebi repetitiv: Și, și?

În plus, Dilara devine un personaj tot mai incitant.

Foarte agreabil și plăcut, totodată sondând freatice sensuri. Armonioase cele două forțări de accent, care se fac pe cuvinte speciale. Cred că ciclul acesta ar trebui să-l străbat cu atenție.

Cred că dacă haiku-ul acesta te-a ridicat chiar numai 2 cm de la sol, tot se cheamă că e bun. Abil creată atmosfera, cât și înclinarea spre reflecție.

Colecția \"culesului de rodii\", memento și mărturie! Interesant cum o foaie albă, lucioasă, velină îi spunea, era într-adevăr o bucurie, față de altele în care ți se împiedica stiloul smulgând firișoare din ea.

Interesant, uitasem!

Îmi pare un soi de exercițiu spiritual, o limpezire a minții pe fondul căreia se suprapune credibil atât accidentul tactil cu ceara, cât mai ales zăngănitul acela metalic din final.

Poate că ar trebui să o spun, găsesc în poeziile dumneavoastră

Interesantă viziune. Nu știu de Maya, dar am un motiv să mă interesez. Motivul \"cântecului\" nu știu dacă să-l zic. Încă-l mai țin.

Mie îmi place finalul. Începutul mi se pare fragil.

Da, sunt plăcute. În primele două sunteți borgesian, apoi nu mai, iar a cincisprezecea rămâne preferata mea, probabil pentru pronunțatul accent oriental.

La 13, ”apusul” acela cu valențe metaforice e mai puțin inspirat.

Nu-mi aduc aminte să mai fi citit ceva atât de frumos despre dimineață, partea revelatorie a zilei. Aceeași îndemânatică metodă de a construi atmosferă. Invazia de care spui asaltează simțurile de-a dreptul, iar în final reverberează încă lung ecourile îndepărtării.
Excelent inspirat titlul și mă-ntreb dacă întâi a fost el, sau întâi fragmențelul de text, extras apoi deasupra.