Seară de seară

Îmi pare un soi de exercițiu spiritual, o limpezire a minții pe fondul căreia se suprapune credibil atât accidentul tactil cu ceara, cât mai ales zăngănitul acela metalic din final.

Poate că ar trebui să o spun, găsesc în poeziile dumneavoastră

simt aici un moment de rămânere cu sine, cu spațiul și timpul său, un ritual, un obicei care devine aproape reflex, un mecanism… apoi… repetarea rugăciunii, simbolic, prin gura clopotului, devine reverberație sacră. Sunetele se propagă prin trup, metalic, până ce împreună cu timpul și spațiul tău deveniți metalici, preluând din gravitatea, duritatea și celelalte atribute ale clopotului. Abia când rugăciunea aceasta s-a contopit cu eul și cu trupul (și, aici, găsesc necesară intervenția picăturii de ceară), te vei culca liniștit.

o modestie sufletească de invidiat!

cu plăcerea lecturii,


Ottilia Ardeleanu

Cred că ambii ați văzut aici un moment spiritual, acoperit de simboluri. Îmi pare rău că nu s-a salvat întreg comentariul domnului Sămărghițan, eram curios de ceea ce vedeți aici.
Doream ca un fapt banal, atît de banal încît ne intră în obișnuință, în ritualul zilnic, să capete conotația pe care o are de fapt, dar care este ascunsă, precum o taină. Uneori sensurile ni se deslușesc.
Vă mulțumesc de trecere și comentarii.

Scuze, văd că nu s-a salvat, nu mai știu precis ce spuneam acolo. Am să încerc să revin mai târzior.