Călin Sămărghițan

Raluca, certificatul meu de naștere e scris în frunzele pădurii Râșnoavei, iar parafa e-o piatră din Coștila. Când ai scris acelea despre Predeal, l-am simțit foindu-se.

Camelia, am spus, corbul chiar trecea. Cum să vestească moartea?, dimpotrivă, și au un croncănit aparte, ca un scârțâit sobru al pădurii. Am auzit că au chiar un fel de dialecte. Sunt păsări deosebit de inteligente, care nu se arată lesne, iar o viață de om e doar un sfert pentru ele. Și apoi, trebuie să vezi aievea, nu doar să-ți închipui, un stol de cocori, ca să-ți dai seama de fiorul vederii unui uriaș V, cu brațe inegale, mișcător pe cer.

Domnul Răzvan, sunt bucuros de popasul dumneavoastră. Iar cu \"Gândirea\", deocamdată întreruptă, poate-poate o vom relua. Târnăveniul va păstra o rezonanță mitică pentru mine întotdeauna.

Vă mulțumesc tuturor.

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și S-a făcut om.

Și s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat.

Și a înviat a treia zi, după Scripturi.

Și s-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.

Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii si morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.

Marturisesc un Botez, întru iertarea păcatelor.

Aștept învierea morților.

Și viața veacului ce va să fie. Amin

Doamnă Claudia Radu, îmi cer public scuze pentru tonul în care v-am răspuns. Vă cer iertare. Îmi zic mereu \"oricât a-i fi de lovit, nu rosti cuvinte pe care nu le vei mai putea lua înapoi\", dar iarăși am greșit. Nădăjduiesc ca vreodată să mă puteți ierta.

Domnul Teodor Dume, un gentleman desăvârșit. Vă mulțumesc, da, e într-adevăr \"izbitor de simplă\", plină de semne simple, doar să le știm vedea. E o poezie foarte foarte foarte veche, la care țin foarte foarte foarte mult, deoarece, da, m-a întors din prăpăstii. Și văzând acele semne atunci, am crezut că e bine să vin înapoi. Nu spun așa ceva despre poeziile mele în public, niciodată. - nici - o - dată - Dar ceea ce ați făcut aici merită puțină confesiune deoarece ați simțit ceva.

M-am și mirat, atunci când am descoperit, că n-o scrisesem aici, dar știu de ce. Și nimic, dar NIMIC nu o poate clinti.

Teodor Dume, un gentleman desăvârșit. Acum constat că nu v-am comentat niciodată, și doar vă citesc întotdeauna. Am să repar, odată, această scăpare.

Un poet al întrebărilor și al poeziei ca răspuns. Finalul acestui \"Oraș\" îl definește, un Don Quijote al unui vis despre poezie. Priviți-l cum primește loviturile orașului, fără crâcnire, tăcând, doar cu lancea vorbitoare a peniței în mână.

Unde e Roxana Sonea?, foarte bună prozatoare și știu că ea e medicinistă. Dacă tot veni vorba, mi se pare că sângerarea arterei femurale nu poate fi oprită cu un garou. Iar dacă se rupe (?, din nou cu semnul întrebării; ea nu se \"rupe\", eventual secționată în urma unui accident) se retrage (asta chiar că nu mai știu unde, cred că în bazin) și nu mai poate fi nici prinsă, nici pensată, nici nimic.

Spuneți acolo eventual \"fractură deschisă\", alea-s foarte urâte și s-ar potrivi spiritului textului, care e de altfel bine scris și merită, zic eu, ceva mai multă acuratețe.

Domnișoara Claudia, sinceritatea dumneavoastră este înduioșătoare. Vă rog să mă iertați că v-ați împiedicat de mine, dar data viitoare o să știți. Sunteți o ființă inteligentă, cu multe premii, inclusiv la secțiunea dans, mult citată și mult apreciată. Sunt dezolat că nu mă pot ridica la receptarea înaltă pe care o dovediți. Apoi, dacă mai are cumva vreo importanță, vă asigur că virgulele sunt, toate, la locul lor. Văd că v-ați supărat pe semnele de punctuație. Bancul e făinuț, comentariul destul de coerent l-am înțeles cu mici excepții (dar mă străduiesc intens), și-mi pare tare rău că nici măcar privirea dumneavoastră șăgalnică, mulți or fi pe spate, nu-mi spune absolut nimic.

Eu nu voiam să mă bag, și cred că bine făceam, habar n-am de medicină, dar la o ruptură (?) de arteră femurală nu mori în câteva secunde? Iar un deget rupt nu doare mai tare dacă îl ții în palma altcuiva? Sau tocmai aici e schepsisul?

Devine tot mai interesant. N-am citit niciodată romane polițiste normale, de aceea și aici mă interesează para-normalul. Cred că va fi greu să decideți în favoarea cui veți ceda. Deocamdată echilibrul e bun. Dar e clar că Radu, la capacitățile sale, nu avea cum să nu-și dea seama că Taggart nu e șeful lui Barrymore. Desigur, fără să faceți din el un superman cu ochi de laser și care zboară cu pumnii strânși. Personajul (inclusiv Alexandru, chiar ar putea să mai apară într-un fel sau altul) e foarte credibil pănă acum.

Interesant, bine scris, tempo bun. Descrierea stărilor e convingătoare și sunt creionate cu mare talent, pe alocuri chiar poetic (\"liniștea se cățăra ca o liană lacomă...\"). Original, nici în \"Dosarele X\" nu s-a imaginat așa ceva. Nu știu dacă și științific se susține, dar știința e oricum depășită demult, nu?

Nu, Lucian, cum să fie murdar! E numai așa cum scrie acolo. Îmi pare sincer rău că nu ți-a plăcut, dar mulțumesc pentru semnul lecturii serialului.

Ce înseamnă ”Fara” și în ce limbă? Și ce scrie acolo în chineză, tot asta? Finalul mi se pare ușor morbid. Dacă pe la mijloc ar putea fi vorba de un fel de inițiere, încotro bate finalul? Crede-mă, întreb cu cele mai bune intenții.

Oricum, pentru ardeleni marea e un fel de OZN (că tot e la modă) foarte întins. Și foarte plat. De-aia stăm cu gura căscată acolo. Dar asta se drege, într-adevăr, cu pălincă. Ei asociază \"verdele-albastru\" cu altceva și mereu li se întâmplă câte un \"mac sălbatec\". Mai să cred că parcă ai fi de pe aici de după păduri. Când treci de munți, mai hai la o aromă de zei de-ăștia. Fain, mi-o plăcut, servus.

Nu sunt specialist în haiku, dar le gust atent cu vârful limbii. Îmi place mai mult prima variantă din fiecare.

\'Opusul citadin este gri, cu greu își ia culoare de undeva. Ai o inversiune logică de efect: \"păcat rechemat de fruct\". Poetul - insulă colorată într-o mare gri. Da.

\"Să străbați un om e o aventură și un mister...\": foarte reușită asociere și plină de sevă. Deasemenea relieful mereu schimbător, mai ales transformat de \"apăsarea cuvintelor\". Probabil că și munții la început erau un fel de plastelină albastră sub altă apăsare. Apoi războiul fără trofee, hrana aceea de lapte și alte trimiteri de partea cealaltă a eclipsei.

Liviu, mulțumesc pentru semn de lectură. Zici bine, nu trecere, ci întâmplare. Întâmplarea (în sensul ei originar) nu e un joc al hazardului, vine de la ”in templo”, ”în templu”, adică în interiorul unui spațiu consacrat. Totul se circumscrie unui sens anume, unui spațiu-timp (se spune mai nou) ce depășește simplele dimensiuni euclidiene. Dar deja am depășit cu comentariul poezia de mai sus. Ce zic acolo e mai simplu: aș da, fericit, o excursie la poli și răsuflarea unei balene, pe câteva texte în care mă scriu. Fiecare albește frumos în felul lui specific.

Exact, aceasta este încă o calitate a prozei de mai sus. Ea spune mult, dar lucrurilor care nu pot fi spuse le dă contur, viață, le dă o formă inteligibilă. Și cum o dă? Nu altfel decât prin aproximări (prin ocoliri - ce cuvânt frumos!) și nu prin definiție (care e imposibilă până la urmă). Primiți admirația mea pentru această reușită! Nu stă la îndemâna oricui.

E o desăvârșită declarație de dragoste, de statornicie, de durere și de neîndeajuns. Mulți ar dori să se îmbrace cu ea ca și cu o haină.

Deosebit de interesant, felicit recomandarea. Bun text, încărcat la maxim dar fără a deveni o povară, un gotic (!?) bine exprimat. Excelente precizări de scenă, de mare efect artistic. O proză solidă, închegată, cu accente dramatice. Tensiune interioară bine reflectată în decorurile exterioare.

O singură observație de cititor: Al doilea paragraf (\"Or el se considera...\") mi s-a părut puțin artificios și ieșit din atmosferă, scăpat din mână, fără a fi grav însă. E un pasaj cu elemente, probabil, strict personale, dar prea ”sticloase”, la care autorul poate să țină foarte mult, și tocmai de aceea, involuntar, să nu strălucească prin stil, altminteri bine conturat și susținut până la capăt. Nu am soluții, poate mai aluziv, poate mai laconic, nu știu.

Având în vedere că e un monolog lung și foarte încărcat, greu de condus, vocea lui Harut despre Harut mi-am închipuit-o mai degrabă ca fiind cea a unui povestitor despre Harut, sau un fel de voce lăuntrică (cred că asta se și vrea de fapt), mai ales că e la persoana a III-a.

Câteva typo: tote/toate, întretâind/întretăind, Sorele/Soarele.

Încă o dată: text bun, sinusoide emoționale bine conduse, valențe artistice desăvârșite, monolog ce coboară din cotidian gen CNN, înspre problematici interioare frizând praguri ontologice. Bine redat acel proces de învățare pas cu pas prin trăirea faptului în sine și nu prin raționalizarea lui. Volum promițător.

Dacă se găsește genialul regizor care să o pună în scenă, vreau bilet în rândul întâi.

Aș fi dat o steluță, dar recomandarea o depășește deja.