aroma zeilor ardeleni

mi-e dor de-un gând curat, complet necenzurat... ca un fum de pipă... ca o aripă... ca o rătăcire prin Infinitul mare de lângă Infinitul mic... și, dincolo de cuvinte, mi-e dor de-o ploaie de vară de sub stejar... de sub malul cu rădăcini și argilă de modelaj... acolo, sub malul acela, s-au născut ielele unui nou început... ierburi amare-și lasă amprenta pe dimineața mea... un tunet prelung o adună pe Ponna pe prag... visele tropăie prin mansarda întâmplării... din roza vânturilor, scrisorile s-au oprit pe stradelă... zicea un amic că un domn, pe care-l cheamă Bătrânu, ar fi scris povestea acestei stradele... cândva am cunoscut o doamnă careia ii spuneam Bătrâna... fuma pipă, cum fuma și bunica de la Șteiu... de la ea am o vorbă, o pipă și o poveste... pălinca rămâne aroma zeilor ardeleni... din a țărmului cântare și a soarelui răsare, ieri dimineață întâlnisem ultimele flori de mac sălbatec... soarele nu răsărise... florile încă somnoroase... habar n-am de unde... dar cred că ele sunt cele care s-au întâmplat... eu nu dau din culise și nici din vise... e doar un pont de pe dunga albastră... nici măcar nu-i un punct din specialitatea mea, de echilibru al economiilor reale sau ale celor imaginare... nimic și niciodată nu va ajunge la tine... cuvinte verzi într-un vers albastru. îmbrăcate-n petalele ultimilor doi maci salbateci, zorile unui răsărit sângeriu. fata îngâna chemarea rătăcind în pas zglobiu. Pictoru-și atinge gândul de culoarea unui vis. în culorile paletei, pasul deschis al spiralei desenând scoica... ... alt peisaj, altă zi, altă vară... despre mine, niciodată nimic... Constanța, joi 24 iulie, 2008