Călin Sămărghițan

O mutare sinestezică. O mișcare cu înțelesuri subtile, kigo bine sugerat, gutuia cu surprinzătoarea ei valență oferind schimbarea registrului perceptiv. Și e o mutare frumoasă.

Mie mi s-a părut mai curând o elegantă replică feminină a scenei din restaurant din \"Scent of a woman\". Whoo-aah!

Doriți să o revedeți? Un tango? O să vă ia 10 minute din viață. Merită? Și nu trebuie să fiți hell-of-a-dancer pentru asta. (dar trebuie să știți engleză) http://www.youtube.com/watch?v=in5EPHVgcXg

Apoi mai citiți poezia încă o dată. Dacă aveți un \"John Daniels\" pe-aproape e perfect.

Dăncușule, eu îți răspund cu o vorbă faină auzită odată: \"La 18 ani toți scriem poezii, dar poet e numai cel care scrie și la 40\".

Deci generația ta confirmă, cei tineri trebuie ei inșiși să mai aștepte încă pe-atât câți ani au, ca să fie ei întâi siguri că sunt poeți. Hă? Ne-am scos? Hai să trăiești!

Un foarte mare duhovnic român spunea că cerșetorii din ziua de azi sunt cea mai mare piedică pentru mântuirea românului. Asta pentru că devin atât de agresivi încât \"forțează\" mâna și mila celui care dă. Pentru că de fiecare când îți cer, te forțează și te pun în situația de a-i judeca. Te pun exact în situația care te \"condamnă\" cel mai mult.

Deocamdată, cel puțin, numai asta pot să spun. Am considerat că e important. Problematica cerșetorului are o mare încărcătură morală. E mai degrabă un panseu ce spui aici, decât o poezie, dar am înțeles argumentarea ta și se susține.

Dintre toate viziunile toamnei care ne-au năpădit pe toți, aceasta e aparte întrucât nu e o toamnă interioară, ori tenebroasă, ori dulce, ori colorată, ori melancolică, ori altfel privită în adâncul din noi, nu, ci e privită cu un fel de detașare, i se conferă o imagine aerată, aproape pură și neprihănită, celestă, intangibilă. Un anotimp văzut la vremea lui, în ceea ce este el însuși, nu în ceea ce este el în noi. E adevărat, cu sensuri subtile (v. \"vărstele ierbii\", \"ritmul veacului\" etc), dar cu rost limpede și înalt care nu stă să se amestece cu micile noastre păreri efemere. Neviciată de simțirea umană. Asta mi-a spus mie. O toamnă înaltă și intangibilă. Mai altfel.

Rondelul e o frumoasă \"arhitectură\" medievală.

E un medic la București, care \"pe vremuri\" îmi făcea inițierea în rondel. Reușită (la rondel, parcă, cel mai bine poți să spui \"reușită\") detașare până în final, a refrenului. Și parcă se sesizează și schimbarea de sens, care cred că e cel mai greu de redat, mai ales între prima și a doua apariție a lui. Se citește ușor, e plăcut (mi se pare că-i altă condiție) și dacă mai ciupea cineva o lăută (acum am căutat să văd cum îi spune instrumentului respectiv), aș fi găsit portalul spre Evul Magic (deși trenurile au apărut mult mai târziu).

Îți trimit ceva care să completeze și sper să-ți placă, (văd că se poartă pe-aici):
JOZEF VAN WISSEM - http://www.youtube.com/watch?v=InEMps0ws10
STING - http://www.youtube.com/watch?v=jNzK28eCdc8

Drăguț catren. Toamna ca pretext. La poeziile dinainte mi s-a părut că rima te cam încorseta în tipare fixe, aici însă, reușește să se deschidă.

O mai precisă \"identitate\" a fiecărei poezii și poate o mai puțin severă fragmentare a discursului, va ajuta poeziei tale. Nu trebuie neapărat să ții seama de asta, e doar o opinie.

Dulceață de gutui cu esență de toamnă.

Spate în spate,
de parcă ne-am măsura în vertebre.
Dacă toate lucrurile
ar sta
la locurile lor,
lumea ar fi ca un zid.
Auzi,
încotro e astăzi
apusul?

Domnule Emil, întotdeauna vedeți dincolo de cuvinte. Toamna asta ne-a contaminat pe toți, ne-a \"lovit\" pe toți și o iubim deopotrivă. Da, e cea mai bună haină de îmbrăcat.

Valeriu, privesc printre gene, da, e versul cheie.

Alberto, fain că ai trecut, eu eram convins că nu mă citești din principiu. Dar dacă tot ai făcut-o, trebuia să lași un semn ca să te eliberezi de această povară. E mai bine așa.

Nu știu de ce spui \"orgasm\", e depaaarte de așa ceva, dar fiecare cu percepțiile lui. Știi bancul cu psihologul și...?, ups!, mai bine tac, că vin de la Liturghie.

Păsările mele sunt întotdeauna ciudate, să le vezi pe cele de pe pereți! Nu-ți fă idei, că n-ai nici o șansă.

Fiecare cu frunzele lui; cert e că ale mele nu-s cum zici.

Nu știu despre ce filme vorbești, dar ți-aș putea face o listă cu ce-mi place. Le poți vedea și printre comentariile mele, dar e mai greu.

Sunt fericit că-l vezi \"bălărios\", mi-aș fi făcut probleme mari dacă ți-ar fi plăcut.

La fel de amical.

Dana, ai avut dreptate, e extraordinar cum am simțit textul tău. Cât de complementar, atâta doar că ale mele nu sunt atât de pretențioase și de elaborate. Și personajele mele caută ieșirea din labirint, iar la nivelul facerii textului încă există niște căutări. Poate aceleași incertitudini.

\"Nu mi-ar fi frica de spatiul labirint, mi-e frica doar de calatoria spre reîntoarcere\" este exact starea pe care o simt la mijlocul de cale la care mă aflu pentru ieșirea din spațiul unde m-au condus propriile-mi personaje. (Prefer să mă exprim în continuare ca gândind prin ele.) Ne-frica de labirint, ci frica de întoarcere pare a fi și starea lor, de preferare a labirintului, poate că soluția este să NU ieși din el. Ne-frica de labirint, și probabil de ceea ce pândește ascuns în el, ca stare de grație. Apoi, da, e lipsit de sens să ne reîntoarcem la ceea ce am fost. Cineva îmi sugera ca nu drumul de întoarcere ar fi soluția, ci desființarea labirintului în sine. Și mă gândeam, atunci, cum să-l desființez? Mi-ai răspuns: prin ne-frica de el. Mi-ai dat un răspuns mare. Ce simplu!

Am înțeles mai bine, cum e cu \"spațiile încălecate\", da trebuie să fie o calitate să pășești peste ele. Cu \"zâmbet înghesuit\" \"încălecat cu plânsul\". Ce frumos! E un text de revenit. O să ți-l caut.

Mă foarte bucur că ai revenit.

Dana, cum spui e întotdeauna important. Nu știam că e o calitate să \"nimeresc între spații încălecate\"... Acolo am modificat, am încredere în gustul tău.

Maria, ascult oboiul toamnei și mă scotocesc prin buzunare după bilețele. http://www.trilulilu.ro/Blanche/7fdb5a5c105564

Doru, cu bucuria că-ți place, mulțumesc pentru citire și semn. Victor, îmi amintesc nu atât lucrurile trecute, cât cele care ar fi putut să fie.

Pe Florin Caragiu îl citești cu inima. Apoi prin aortă îți ajunge în creieri odată cu globulele pline de oxigen. Și acolo face lumină. De aceea simți uneori că îți bate inima în tâmple. Și trăiești mai departe în lume ca \"în mijlocul unei mări care trece prin tine toți peștii\". El vorbește despre treburi pescărești.

Pescarii cu aripi
se transformă în pești
și prind în năvod
oameni de apă.

Senry-ul acesta seamănă cu tine. Nu știu de ce, că n-are nici ochi, nici nas, nici gură. Cred că după vorbă. Între ploaia/duș și săpun n-aș fi văzut niciodată un grațios nebun. Tu ai văzut. Mi-a plăcut.

Săpunul \"intact\", cu acele inscripții de pe el, încă netopite, mi-a dat întotdeauna o senzație de... început de lume. De grație neatinsă. Litere adânci ca în tăblițele din Sumer. Apoi cinci secunde de apă, ca cinci milenii de timp.

Gata.

Domnule Emil, mă cuceriți de fiecare dată cu interpretările dumneavoastră. Vedeți întotdeauna atât de frumos! După ce vă citesc, mă citesc altfel și pe mine. Sunt bucuros că ați tecut.

Elevat studiu, oferind o mai bună înțelegere a lui Bacovia, subliniind și în acest caz neajunsurile criticii impresioniste a lui Călinescu, sau cea \"de orientare\" a lui Jebeleanu ori Manolescu. În cazul primului, este știută lipsa totală de rezonanță a aceluia pentru orice simbolism, mistică ori spiritualitate, pe când în cazul celor din urmă poate că nici nu merita o amendare mai atentă. Deși succintă, e o privire necesară, ce vine din interiorul poeziei bacoviene, interesantă revelare a valențelor oculte și o excelentă încadrare în contextul poetico-filosofic european.

E prima oară când citesc acest text. Îl tot păstrasem pentru mai târziu până am uitat de el, dar acum noile comentarii m-au trimis înapoi. E excelent scris, stil dezinvolt, fără ezitări. Ritmul alert, perfect curgător din fraze, uneori interminabile dar pline de sens, sugerează bine modul \"abrupt\", bine țintit, de gândire a personajului, mod clar centrat pe salvarea fiului.

Prima parte e bine structurată, descoperind o judecată rece a personajului, strict orientată, perfect calculată, autoironică uneori. Construcția personajului se face indirect, din gesturile reflexe, din reacțiile bine analizate și vorbele aruncate, în care vocea auctorială nu intervine deloc.

În partea cu \"Ferma\" cititorul e adus până la impresia că personajul va ceda sentimental/moral/uman, dar ești în dubiu, nu știi ce va face. Finalul dezvăluie că psihologia personajului a rămas aceeași: rece, pragmatică, crud-\"oțeloasă\", egocentrică. E redată de autor cu impresia că personajul nici n-ar fi clipit în teribila sa alegere. Toată judecata morală e închisă în sinele \"înghețat\" al personajului din care nu răzbate nimic. El închide tot în sine. Un personaj neclintit în hotărârea sa, își aruncă judecata faptelor sale în afara sinelui (el nu judecă, doar acționeză), înspre un Dumnezeu invocat ca supremă instanță, ultimului căruia i se mai oferă posibilitatea de a deculpabiliza, dacă e ceva de deculpabilizat. Scriitura e de o veridicitate simplă, redată de autor cu o ușurătate dezarmantă, care îl dovedește ca pe un versat mânuitor nu de simple cuvinte, ci de adânci psihologii interioare, ce răzbat indirect din text.

Câteva dialoguri primesc profunde sensuri secunde (rima \"plămân\", remarca \"ești om bun\"), apelul la citatul din frații Strugațki, la fel. Proza de față are de toate pentru a te ține atent, în priză, pentru a atinge coarde sensibile (n-ai zice că Potra-autorul e în stare de așa ceva, dar e plin de surprize), și totodată pentru a te face să gândești dincolo de text. Personajul poartă numele autorului, motiv pentru care nu putem vorbi de empatie, ci, mai mult, de identificare.

Personajele sunt veridice, au identitate proprie, iar profilul fiecăruia e creionat cu finețe de (psih)analist. Textul e scris cu talent, fie el conștientizat sau nu.

\"Călărețul și calul se transformaseră într-o cascadă care sfâșia aerul tainic al munților\" este o imagine vizuală (chiar și sonoră aș îndrăzni să spun - vezi aliterația), care cucerește de la început și deschide chiar o atmosferă Rilke-iană din \"Cartea orelor\". Mă gândesc cum ar fi ca textul să înceapă chiar așa, iar \"ploua de trei zile, neîncetat\" să vină abia după.

Aceleași imagini poetice, cu care Emil Iliescu ne-a obișnuit în prozele domniei sale, parcă aici își regăsesc adevărata valoare, se potrivesc parcă mai bine decât oriunde, și dau tot aerul mititc atât de necesar unei adevărate proze 3D, care te învăluie de peste tot. Am citit cu atenție și comentariile făcute și am văzut că fiecare a surprins câte ceva din valențele multiple ale acetui text. Am văzut un \"șah mat\" al destinului, o curgere armomioasă și ritmică specifică tragediilor grecești. O povestire apropiată parabolelor biblice, antrenând sofisticate înțelesuri, unde personajul se vede prins între două \"tribunale\", între cele două tipuri de judecată, cum spune chiar autorul, născând apoi legenda. Tentația de a găsi actorul potrivit (chiar pentru fiecare rol), înseamnă că proza are forță vizuală.

Prin stilul scrierii, autorul face mereu apel chiar și la corul antic nevăzut, auzit doar în ecourile ce îngână marile gesturi: o topică inversată, ghilimele, puncte de suspensie, abundența semnelor de punctuație vizând intonația. Autorul are grijă de toate acestea pentru a crea o atmosferă care nu-i scapă din mână nici o clipă.

La sfârșit, simțeam regretul că eroul n-a înțeles sensul morții încă din mijlocul sulițelor inamice, și a trebuit să aștepte trei ani pentru a realiza că imaginea unui general erou sfârșește în moartea glorioasă pe câmpul de luptă și nu în cea a vieții ferice în fața focului de la gura căminului. Dar aceasta l-ar fi lipsit de realizarea a ceea ce autorul aduce în atenție: omul ține la proiecția ideală a judecăților sale, sacrificând destine, pe când divinitatea cuprinde în înțelegerea ei întreaga persoana umană, cu virtuțile dar și slăbiciunile sale, și o recunoaște întotdeauna după adevăratul ei chip și dorita ei asemănare. \"Semănând\" cu tine însuți, ești una cu sinele tău autentic. Finalul e alegoric.

Sunt foarte tentat să adaug aici, reamintind, o imagine absolută:

\"Dar când totul se-nchide peste el, sunt totuși iarăși grădini și cele șaisprezece săbii îndoite, care s-abat peste el, rază pe rază, sunt o sărbătoare!

Un hohot de căderi de apă.\" (Rilke)