Secretul lui Bacovia

„...lăsați-mă în secret...“ (G. Bacovia) O samă de mistificări ale criticii impresioniste de tip călinescian, care s-a rezumat mai mult la serate dansante pe marginea liricii bacoviene și mai puțin la lectura ei analitică, a făcut să se piardă substanța acestei poezii printre nuanțele interpretărilor ei impresioniste. Vom vedea în cele ce urmează că sub eticheta minimalizatoare de „poet al toamnei“ (G. Călinescu) care și-a ridicat din versuri „o bisericuță dintr-un lemn“ (E. Lovinescu) zace un mare și neștiut mistic care a bătut la porțile cele mai oculte ale Occidentului. Într-un mod paradoxal, denaturarea specificității acestui „poet minor“, recuperat și integrat în cele din urmă în tropăitorul val proletcultist, s-a făcut la conivență cu hagiografii săi cei mai apropiați. Așa de pildă, volumele despre Bacovia (Poezie sau destin) aparținând chiar soției poetului, Agatha Grigorescu-Bacovia, au instituționalizat o dată mai mult în istoriografia noastră literară un soi de legenda aurea despre un poet bântuit de crize palustre și de ispitirile nebuniei, un „martor înspăimântat“ (Cristian Livescu) la o realitate suprarealistă. Tipologia poetului intuitiv, aflat în prizonieratul subconștientului și al alcoolului (pseudonimul său ar proveni din sintagma Bacchus via, ’calea bahică’) și hrănindu-se exclusiv dintr-un bagaj de infirmități și de înfrângeri existențiale a fost astfel definitiv legată de numele lui Bacovia cu toate că ea apare în totală contradicție cu unele afirmații în care se sesiza propensiunea pentru filosofie a „tăcutului, singuraticului și staticului Bacovia“, cel care își disimula „atitudinile filosofice“ dincolo de „o seninătatate veșnică“ (Agatha Grigorescu-Bacovia). Vom încerca să arătăm în cele ce urmează de ce înțelegerea noastră asupra liricii bacoviene diferă fundamental de viziunea simbolistă (Călinescu) sau existențialistă (Ion Caraion), care ne par reducții inacceptabile pentru o poezie ce lasă să se întrevadă un sistem de simboluri articulate perfect, la nivelul conștienței, și ilustrând o veche mistică operatorie crescută în marginea filosofiei oculte. Cât despre inadecvarea criticii la „cazul inclasabilului Bacovia“, înghesuit între simbolism, literatura absurdului (M. Petroveanu), suprarealism, dicteu automat sau expresionism, aceasta își va continua rătăcirile atâta timp cât nu va conștientiza că textul bacovian este mai mult decât o textualitate, el implică și explică o filosofie. O filosofie trăită nemijlocit, ca experiență intelectivă, și întreținută dincolo de fiziologic de tăria unei încrederi mistice în ideea că fenomenele sunt fațada revelatore a supraconștientului. Și câți dintre interpretatori s-au oprit măcar pentru o clipă la declarata apetență a poetului pentru filosofie, disimulată într-un vers ca: „Pustiul nopții evoca:/ - Filosofie!“ (Demult)? Sau: „Imensitate, veșnicie,/ [...]/ Învață-mă filosofie“ (Pulvis). Înainte de a purcede în această dimensiune inaccesibilă criticii bacoviene de până la noi, să remarcăm structura perfect unitară a simbolisticii bacoviene, precum și faptul că „cele mai numeroase poezii“ nu sunt, „cele despre toamnă“, așa cum greșit se contabilizează încă din 1910, de la celebrul articol al lui I. M. Rașcu și până astăzi - la, de pildă, Romul Munteanu - ci cele despre noapte. Umilă, dar fără sfială, statistica intervine și își spune cuvântul: noaptea (cu izomorfismele noptat, nocturnă și sinonimiile amurg, apus, seară) contorizează 27 de uzitări doar în titlurile bacoviene, la care se mai adaugă și volumul de poeme în proză intitulat Bucăți de noapte. Aceasta în vreme ce toamna apare doar de 18 ori în cele 219 titluri bacoviene. E adevărat însă că axa interioară a întregului univers bacovian este dată de asocierea toamnă-noapte, ca o localizare temporală în jurul căreia orbitează toate para-simbolurile esențiale ale universului bacovian, precum: plumb, melancolie, ploaie, somn etc. Aceste cuvinte cheie, cândva atinse, cum se va vedea, de orgoliul coabitării cu o mistică aplicată, alcătuiesc aici un inextricabil sistem de corespondențe edificate în marginea gândirii hermetice, filosofia care organizează și dublează continuu, cu abisale câmpuri semantice, întreg palierul imagologic al poeziei bacoviene. Se cunoaște destul de bine, chiar dacă un studiu exhaustiv se lasă încă așteptat, influența pe care a avut-o în secolul XIX hermetismul, acest fundament al esoterismului occidental, asupra bandei decadenților, parnasieni și simboliști, cei care au devalizat romantismul de multe teme și motive aparținând x unei ilustre tradiții inițiatice. E poate suficient să amintim că romanticul Théophile Gautier, cel pe care precursorul simbolismului, Baudelaire, îl numește, dedicându-i Florile răului, „mon très cher et très vénéré maitre“, a redescoperit și, după multe voci, a imitat copios celebra alegorie hermetică Le manuscrit trouvé à Saragosse (prima ediție franceză în 1814), a masonului polonez Jan Potocki. Sunt la fel de bine știute influențele majore pe care filosofia ocultă a elisabetanului Edmund Spencer, numit de E. A. Poe „cel mai nobil nume din fila alegoriei“, le-a avut cu al său „poem rozicrucian“ The Fairie Queene nu doar asupra lui Poe, ci a întregului simbolism european. Criticul care a făcut cel dintâi o „apropiere“ între Bacovia și filosofia ocultă a lui Hermes (cu un cuvânt, hermetismul) este, și o recunoaștem aici chiar cu prețul unei mici mistificări, G. Călinescu. La finele articolului despre Bacovia din Istoria sa, o remarcă - ce nu a stârnit decât zâmbetele ironice ale lui I. Caraion - încheie „satanizarea“ poetului, semnalându-ne o „remarcabilă încercare de poezie populară în stil hermetic, cu o întâlnire absurdă de mitologii disparate, într-un cântec amestecat și himeric“. E drept că formularea „stil hermetic“, ca și aceea de „un soi de hermeticism“, dintr-o exprimare mai veche a criticului (1940) pe marginea poeziei bacoviene, sunt ambele peiorative și încărcate de ambiguitățile întreținute de confuzia: „ermetismul este o poezie de cunoaștere, fără ca prin asta să devină o poezie de idei“. Nimic despre deschiderile conotativ-intelectualiste ale acestui curent care a mutat centrul de greutate al receptării poetice pe palierele secunde, filo și mito-sofice ale textului. Element nodal al întregii gândiri bacoviene, noaptea este un asemenea parasimbol care concentrează în el singur un întreg Weltanschauung hermetic, identic cu al admiratorilor ei hermetici de la finele secolului al XVI-lea reuniți într-o ciudată școală de poezie cunoscută azi sub numele de Școala nopții. Fundament aproape uitat al teoretizărilor romantice, această grupare întemeiată pe bizarerii și obscurități ieșite din combinarea categoriilor contemplative cu o tradiție profetică, îi alătura între alții pe Chapman, Raleigh, Dyer, poate Shakespeare, Marlowe și Spencer. Prin aceștia, o tensiune ontologică de o înaltă intensitate esoterică va ilumina retorta liricii europene. Cu Hymnus in Noctem, întâia parte a poemului The Shadow of Night de Chapman, care a declanșat admirația lui Novalis din ale sale Imnuri către noapte, acești „precursori ai rozicrucienilor“ ne-au lăsat și un manifest doctrinar în toată regula, în forma unui apel către poeți, către acele „spirite întristate“ (depressed spirits), prin care se cerea poetului adevărat detestarea luminii zilei și „cufundarea în umoarea Nopții“. Noaptea fiind văzută ca un loc de trecere spre paradisul inspirației: „Come consecrate with me, to sacred Night/ Your whole endeuors, and detest the light/ [...]/ No pen can any thing eternal write,/ That is not steept in humour of the night “ (vv. 373-377). Acești devoți ai „sacrei Nopți“ au introdus în imageria poetică poza poetului saturnian, atât de ilustră după tratarea ei în Melancoliile düreriene. E vorba de tipologia acelor poeți melancolici și meditativi care, așa cum o va reafirma mult mai târziu și Bacovia, „numai ei pot reda, în câteva strofe, acele stări de melancolie, numai ei ne amintesc de tăceri și singurătăți...“ (Dintr-un text comun). Din acest epicentru teoretic, ideologia omului de geniu, melancolic și singuratic, s-a perpetuat până la primii poeți simboliști, neocolindu-i nici pe simboliștii noștri, cei pe care Literatorul, Românul literar al lui Caion sau Liga literară îi aduna pe la 1900, în vremea când Bacovia își elabora primele sale 17 poeme. Toți aceștia vor exersa poza melancolicului inspirat, arătându-se, așa cum îi caracterizase un congener într-un vers de dinainte de 1900, a fi „băut negrul spleen“ englezesc (Mircea Demetriad - Ar căta ca să fiu fericit). Edificată în marginea gnozei hermetice, mai exact a unei idei din celebra De occulta philosophia a lui Agrippa, teoria „școlarilor Nopții“, conform căreia artistul de geniu este, în mod necesar, și un melancolic inspirat, își are originări platoniciene, Platon fiindu-le cunoscut, atât lui Agrippa, cât și lui Dürer prin Problemata lui Pseudo-Aristotel. În paranteză fie-ne îngăduit să spunem, mulți dintre primii noștri simboliști, precum Gh. Orleanu (în Sonet, Paria, Anamnisis), au făcut caz de influențele misticii lui Agrippa, în vreme ce alții le-au lăsat doar să se întrevadă, precum e cazul lui Al. Petroff, cel ce spunea în prefața (Argumentul) volumului său de Poezii din 1903: „Aș fi dorit ca versurile mele să le fi scris cu semne oculte“... Întorcându-ne de aici la „școlarii Nopții“, trebuie precizat că melancolia lor funciară, indusă de reluările neoplatonice ale lui Marsiglio Ficino și sprijinită pe mistica medievală a lui Agrippa, pare a fi, ab initio, o diluare metaforică a ceea ce mezoplatonicienii înțelegeau prin contemplație: un „progres al naturii către suflet și al sufletului către intelect” (Plotin). Iar căutatul monocordism al poeziei lor, pe care îl va relua și amplifica lirica bacoviană, nu se dovedește a fi decât echivalarea lirică a unei calități care definise in interpretatio antiqua viața contemplativă: monotropia, adică „unica orientare“, aceasta fiind o regulă inițiatică pe care și paleocreștinismul anahoretic a prezervat-o în forma canonului „meditează pentru ca să menții mereu gândul în tensiunea absolutului“. Următoarele exemple ne vor vorbi despre înțelegerea bacoviană a melancoliei, simbolul care circulă prin toată poezia sa până la palierele ei cele mai profunde: „Ascultă cum greu, din adâncuri,/ Pământul la dânsul ne cheamă...“ (Melancolie). Sau: „S-asculți pustiul,/ Ce melancolie!“ (Rar). Cu notificarea că obsesivul „pustiu“ de dincolo de lume este același topos (vast regions) pe care un ilustru descendent al „Școlii Nopții“, marele poet John Milton, îl „vedea“, exersându-și transa hermetică, locuit de „inteligența veșnică“ (immortal mind): „Cu de trei ori marele Hermes/ Chemăm, o Platon!, spiritu-ți ales/ Ca să ne spui ce vast Pustiu dă ghes/ Nemuritoarei minți, să fug-ades/ Din casa trupului rămas stingher/ Lăcaș de demoni, ce mister!“(Il Penseroso, v. 88-93, trad. aut.) Acest vast „pustiu al Melancoliei“, epicentru al ocultismului occidental, va fi localizat de Milton acolo: „Unde Bezna trimite pizmașa ei aripă,/ Și noptatice ciori țipă“ (l’Allegro). Dacă asimilăm pustiul cu un loc de trecere dinspre lumea instinctuală înspre lumea suprasensibilă, aceasta din urmă vizibilă doar prin contemplație, se va înțelege că acestă metaforă conceptualiza cât se poate de clar distanțarea (vacatio) sufletului de trup pe care Agrippa o invoca în De occulta philosophia ca pe un corolar al stării melancolice a omului de geniu. Iată de ce pustiul, ca sinonimie a deplinei libertăți spirituale, reapare la Novalis pentru a indica aici „lumea neexplorată, nouă“ în care „se topi melancolia spiritului meu“ și unde „pluti spiritul meu, liber de lanțuri, nou născut“. Vacuitatea aceasta mentală, o „chemare de dispariție“ cum o definește Bacovia (Amurg de iarnă), manifestare a unei religiozități în absența Absolutului, este obținută în timpul contempleției prin purjarea minții de toate măruntele obstacole instinctuale și senzoriale, cele care împiedică gândul să fie liber și locuit de „Nesfârșitul Nimic“, suprema emanație a lui Dumnezeu (Ain Sof în sensul Kabbalei). Luarea în posesie a acestui vid metafizic dintre cele două lumi, devine acum o interioritate cu prelungiri exterioare, spune „otrăvitul de spleen“ Mircea Demetriad, esențializând: „Un gol arid, nelocuit, păstrez în mine;/ Un cer murdar, meschin, urât/ Ce-nchide-n nori apusul vis și-a lui lumine“ (Pastel alb). Ca efect al acestei melancolii contemplative, membrii Școlii Nopții, încă de la sfârșitul secolului XVI, au articulat și au șlefuit până la eficiența unei tehnici magice un ciudat sistem de corespondențe hermetice (naturalis sympathia) care ambiționau să armonizeze microcosmosul cu macrocosmosul (complexio oppositorum). Germinând în mod natural analogia poetică și mecanismul metaforic. Această practică mistică i-a interesat în cel mai înalt grad și pe poeții romantici, iar prin ei, pe succesorii lor simboliști. Panteonul acestor mistici ai minții era guvernat de „întunecatul Saturn“, ipostaza renascentistă a lui Cronos. Din această cauză, membrii școlii, dar și descendenții lor, precum Milton, și-au luat numele de saturnieni și au impus în poezie moda „melancoliei saturniene“, starea artistului gânditor și ascetic bântuit de daimonii platonicieni (trecuți prin filieră agrippiană!). Daimoni astfel transferați în viziunile lui Milton: „Aceiași Demoni ce-i găsim/ În foc, în aer, apă, țintirim/ Și-a căror forță stă în tot,/ De la planetă, pân’ la element“ (idem, v. 94-97). Sunt aceiași demoni care dau năvală și în poezia lui Bacovia: „O umbră, în odaie, pe umeri m-apasă -/ Vedeam ce nu se vede, vorbeam ce nu era“ (Umbra); „Iubito, cu fața de mort,/ De geniu trăznită,/ De-a pururi monotonă/ Goală madonă,/ De crini prăfuită -/ În visul meu te port“ (Psalm). Este același Bacovia pe care Călinescu îl va eticheta nici mai mult, nici mai puțin decât ca „primul nostru satanist“. Printre demonii ieșiți ex mentes poetarum, Noaptea ocupă locul central, ea bântuind întregul univers al școlarilor Nopții. Ca fiică a lui Cronos/Saturn, demonul Nopții fusese deja fixat, încă de la 1514, în interpretări la (h)ermetica gravură Melencholia I a lui Dürer, având aici o prosopografie care anunță „fața neagră a Melancoliei“ (dark face of Melancholy), cum apare personajul Noaptea la John Milton, prosopografie cu care demonul vs pătrunde până în notele elisabethane ale Talmudului babilonian: „[Lilith] este demonul feminin al nopții, având faima de a avea aripi și față umană“. Mai trebuie precizat doar că, pentru ocultiști, Noaptea și paredrul ei Saturn ascund, dincolo de analogii și corelații astrale, un important mit hermetic edificat în marginea Cărților sibilinice, cărți introduse în hermetism de Porphirius și Proclus, neoplatonicienii justificându-și astfel, la umbra acestui mit, axiomele ontologiei lor. Astfel, a șaptea planetă de pe cerul astrologic, Saturn are în cercul zodiacal drept corespondent zodia din a șaptea lună a anului (după calendarul iulian). Această zodie este casa Fecioarei (Virgo), plasată în debutul toamnei, zodie care are în tradiția hermetică, datorită celebrei profeții a Sibilei din Cumae, reluată și amplificată de Egloga IV vergiliană, un statut privilegiat, fiind văzută ca un parasimbol al mereu anunțatei „domnii a lui Saturn“, al mirificei „vârste de aur“: „Jam redit et Virgo; redeunt Saturnia regna...“ Acest mit profetic va găsi ecouri și în poezia bacoviană, poetul aratându-se încrezător în „acel viitor promis pe care îl așteptăm“ (Divagări utile): „E timpul... toți nervii mă dor.../ O, vino odată, măreț viitor“ (Poemă finală). În paranteză fie spus, aici, în aceste ecouri mistice, interpretatori prea zeloși au identificat la Bacovia „semnale evidente ale unei logici criptocomuniste“ (sic!). Se cere amintit în același context vergilian și celebrul hypallage din pasajul coborârii lui Enea și a Sibilei în Infern: „ibant obscuri sola nocte per umbram...“ (En. VI, 268i). Pasaj pe care întreaga lirică a nopții l-a considerat ca fiind cel mai poetic din toată poezia latină. Numit versul negru datorită savantei sale concentrări de efecte nocturne: umbră, noapte, întuneric (continuat cu deșert, lună, amurg), acest vers poate fi considerat, opinăm noi, dacă nu chintesența întregii poetici în care s-au exersat școlarii Nopții, cel puțin blazonul liric al acestei grupări. Înțeleasă ca o renovatio mentis de catre saturnieni și ca o renovatio temporis de către rozicrucieni, promisa renaștere hermetică va continua să fie plasată, de la Vergiliu și Dante până la „școlarii nopții“, sub semnul Fecioarei (Virgo). Mistica lor nu a făcut decât să ilustreze in praxis atque axis importanța acestei zodii consacrată de calendarul creștin preamăririi unei alte/aceeași fecioare hermetice, cea care a rămas pentru ocultiști ultimul mijlocitor dintre om și Dumnezeu. Încărcată de sensuri oculte și sacralizată de prezența nlunii dedicate Fecioarei, toamna a ajuns să fie considerată de saturnieni drept anotimpul melancoliei și al activităților intelectuale. Într-un univers bazat pe funcții corelative, în care „o ordine imuabilă a prezidat alcătuirea cerului și mișcarea soarelui prin zodii“ii, literatura hermetică a introdus și alte analogii magic-aplicative, subsumate direct planetei Saturn. Ele amintesc de numeroasele tabele magice, în care se adunau și se ilustrau „virtuțile“ planetelor, metalelor, plantelor, culorilor, pietrelor prețioase etc. Un exemplu de astfel de corelații hermetice, cu finalitate aplicativ magică, găsim în celebra carte arabă de magie naturală Picatrix iii, prelucrată ulterior și de Agrippa în cele trei cărți din De occulta philosophia. Apelând la ea, putem identifica analogonul metalic al lui Saturn, care nu este altul decât plumbul, metalul cu atât de profunde rezonanțe în lirica bacoviană. În domeniul coloristic, „melancolicul Saturn“ își manifesta influențele, conform acelorași tabele, prin intermediul indigoului, culoare care trimite clar la „negrul“ și la „sineala“ cântate de Bacovia. Cu asrfel de tabele, simboliștii au întreținut și argumentat nu doar o mistică a culorilor, în care ei au excelat, ci și o magică uzanță a pietrelor prețioase. Astfel, după precedentul Macedonski, simboliștii români au exaltat fiecare în poetica lui o piatră prețioasă care îi exprima și îi interfera în mod magic personalitatea: opalul (la Gabriel Donna), smaraldul (la Al. Obedenaru și la Al. Petroff), rubinul (la D. Karnabatt), safirul (la Gh. Orleanu), agatul (la G. Bacovia) etc. Poeții „Școlii Nopții“, acești „presocratici ai romantismului“, cum îi definește Muriel Bradbrook, prin Milton și prin alți câțiva descendenți minori, precum Robert Burton, cu a sa Anatomy of Melancholy (1621) - care l-a influențat pe John Keats în Odă către Melancolie (1819) - au mărit orizontul de așteptare al întregii poezii moderne. Odată cu ei ei, poezia va rămâne veșnic acordată nu doar la sensibilitatea rece, saturniană, a artistului de geniu, dar și la gândirea simbolică a acestor mistici care au crezut că un „Saturn, Lord of Melancholy“ (R. Burton) le poate revela spațiul infinit dintre ființă și neființă. Am făcut tot acest excurs până la înțelesul constitutiv al sensibilității saturniene tocmai pentru a identifica un șir, altfel inexplicabil, de simboluri și sinergii psiho-semiotice pe care se articulează întreaga gândire poetică bacoviană. Din perspectiva acestei deschideri hermeneutice putem cuprinde cu vederea întregul fundament al esoterismului occidental, filosofia care a potențat până la transcendență speranța disperării unui poet care dacă nu a găsit, cel puțin a reinventat izvoarele uitate ale ocultismului european. Noapte-pustiu-melancolie-toamnă-renaștere-plumb-negru-agat sunt, așadar, un lanț semantic preluat de Bacovia dintr-o fenomenologie ocultă, simboluri care mărturisec despre o pierdută cunoaștere magică a naturii, proprie omului adamic, cum ar spune „ereticul iudaizant“ Agrippa von Nettesheim, autorul „bestseller-ului“ De Oculta Philosophia lbri greș, a căror scriere începe în 1510. Din această capodoperă a ocultismului occidental, remanența edenică a unei cunoașteri arhetipale a inseminat literatura europeană cu ardoarea încrederii într-o ocultă armonie a lumii, în care fiecare lucru se află sub influența tuturor celorlalte, ca într-un veritabil corpus mundi supus atracției Absolutului. Din perspectiva acestei filosofii, orice însemn devine semn ale unei imanențe divine, iar toate cuvintele devin metafore ale transcendenței. Toată această încredere într-un magism al lumii fundamentează toată „literatură decadentă și burgheză“ a Occidentului – cum o înfiera cândva Lenin. Iar lozinci de genul: Bacovia „e un antiburghez“, „exprimând, cel dintâi la noi, profunda criză prin care trece umanismul clasic burghez“, afirmații făcute întâi de E. Jebeleanu și reluate en fanfare de Nicolae Manolescu iv, sunt un alt concludent exemplu de imixtiune în filosofia textului bacovian cu cizmele și pikamerele receptării materialiste. Imixtiune care nu ilustrează încă o dată faptul că, oricât de însuflețită de bune intenții se vrea, critica de tip călinescian nu va accede niciodată la tot acest sistem de rețele simbolice care se intersectează cu o mistică atât de ardentă încât, cel puțin î n cazul Bacovia, devine instinctuală. Dimpotrivă, demersul critic profan poate corupe destinul fecund al unei scriituri care s-a vrut aluviunea lirică a unei vechi mistici contemplative, ilustrând perfect căutarea de Sine a autorului ei. Iar viața lui Bacovia e semnul peremptoriu nu numai că poetul și-a trăit aceste idei, dar și că le-a gândit până la capăt... Note 1 Întregul pasaj, în traducerea lui G. Coșbuc: „Merg singuratici prin neguri acum și pe-umbroasele drumuri, / Trec prin ținutul lui Dis [Pluto – n.n.] și prin goluri și locuri deșerte, / Cum la-ndoielnice zări de slabă lumină de lună / Trece-o potecă prin codri, când Iupiter îmbrobodește / Cerul cu nori și-n amurg zac toate, pierzându-și culoarea “. 2 Lucrețiu, De rerum natura, V, 1182-1183. 3 Picatrix sau Ghâyat al-Hakîm fi'l-sihr (Scopul Înțelepciunii), atribuită lui al-Majriti, a fost scrisă pe la 1004-1007 în Andaluzia și tradusă în latină (1256) la curtea lui Alfonso cel Înțelept, regele Castilliei. Cartea a circulat și inseminat toate mediile oculte ale Europei Occidentale, de la Johannes Trithemius, în volumul II al celebrei Steganographia (1500) și în Antipalus Maleficiorum (1508), până la părintele Masoneriei moderne, Elias Ashmole. v. I. P. Couliano, Eros and Magic in the Renaissance, University of Chicao Press, 1987, p. 118). 4 v. N. Manolescu, în Prefața la: G. Bacovia, Plumb, „BPT“, 1978, p. VIII, IX.