Călin Sămărghițan

Frumoase tipologii umane. Ușoară tentă voiculesciană mi s-a părut, ceea ce este de remarcat. Veridicitate și mai ales foarte elegantă evitare atât a patetismului, care constituie un mare risc în abordarea unor astfel de subiecte, dar mai ales evitarea unui și mai mare risc, pe care l-aș numi \"tentație de defilare a suferinței\". Sunt umane ambele, fiind de asemenea slăbiciuni lesne de înțeles, dar în virtutea autenticității persoanei, cât și a unei scriituri de calitate, nu au ce căuta. Voiculescu evită aceste tentații prin înțelegerea lor și blânda lor \"absorbire\" în subtext. Exupery o face mai filosofic, tragico-retoric, în chiar primele pagini ale \"Citadelei\". De aceea spuneam că aici Emil Iliescu e voiculescian. Deci bună strunire a textului din acest punct de vedere.

Văd că până la urmă, tot am zis ceva. Era mai bine să fi lăsat doar un semn de trecere, fără a spune nimic. Aici numai citești și taci. Ca să nu sperii îngerul.

Cezara, am înțeles că e vorba despre tine, am spus ”poetul” folosind generalul masculin. Remarc inventarea pălăriei pentru ”tristețea decapotabilă”, o subțire ironie, dar care trebuia spusă, ca să nu creadă tristețile că ne biruiesc.

Cine s-a gândit primul la cine, e o joacă dar al cărei răspuns contează uneori undeva foarte adânc. Iar datoria aceea de o toamnă..., e bine să-ți aduni toamnele în el.

În deșert întâlnirile sunt rarisime. Acolo totul este împotriva umanului: siliciu în loc de carbon, sete în loc de apă, viziuni morganatice în loc de real. Acolo trebuie să ai companioni adevărați, dar aceștia nu au nici unul două picioare. Ba coadă și latră, ba cocoașă și scuipă, ba aripi și țipă. Dar te scot la liman.

Cred că dacă terminai la ”mi-ai rămas dator cu o toamnă” efectul ar fi fost desăvârșit. Neliniștea din stofa finală, dacă chiar ții la ea atât de mult, pusă undeva mai sus. Îmi plac finalurile absolute, dar nu trebuie să ții seama de asta. Poetul este până la urmă cel care are dreptate.

Setea e bucuria
că-ți lipsește apa îndestulării,
că nu vei ajunge niciodată
să nu-ți mai trebuiască.

Mă crezi că am citit cu voce tare toți acei zece ”pas”?

Toamna asta bogată!

Alice Drogoreanu pe 2, nu?

Pentru că scriem în limbile pe care nu le știm nici măcar noi. Pentru privirea aceea peste umăr spre tine însuți. Pentru acel sentiment de a fi viu dar nepărăsit de moarte. Pentru acea iubire de câine care nu știe să trădeze. Pentru acea îndepărtare de oameni. Pentru ziua aceea în care te ridici neputincios de la masa de scris. Pentru toate astea, acest semn.

Seducătoarea tentație a deșertului te face să uiți de sete. Așteptarea aceea de beduin m-a făcut să-ți scriu, să las și eu o urmă pe oglinda de siliciu. Până la viitoarea furtună. Am uitat că mi-e sete, am uitat că mi-e foame, am uitat că trebuie să scriu. N-ai văzut cumva o prințesă de nisip?
[IMG]http://i193.photobucket.com/albums/z215/calin04/wwwtrekearthcom_camels.jpg[/IMG]
foto: www.trekearth.com

Da, Dana-Linea, poeto în culori, pe oriunde și peste tot, o întreagă altă viață. Ne vom regenara din tot ceea ce suntem. Ne vom fi matrici unul altuia. Ai văzut totul atât de limpede! Important este să știi că vine, motivul zilei de mâine. Și apoi o întreagă mare, exact!

O credeam o poezie mai departe de stilul meu, dar acum, odată cu seara, mă regăsesc. Și ce de oaspeți!

Silviu, m-ai surprins. În urma scrierii a rămas o expresie pe care n-am putut-o integra. Asta era: \"mă învelesc cu tine\". Ai spus-o tu și mă bucur că a rămas măcar ca impresie.

Virginia, Micul Prinț are întotdeauna dreptate. Fiecare cu oița lui. Există câteva fundamente ale întregului ciclu \"Fardad\", \"fântâna\" și \"deșertul\" sunt două dintre ele. Nu știu dacă cred în ea, dar știu că există.

Doru, da, e vorba și de \"prințesa\", și de \"poezia\", și chiar de \"ea\"/aceea. Sunt toate la un loc, întru una. Ai spus \"rugăciune\", din nou da, e ușor mistică poezia asta, ca dealtfel, întreg ciclul amintit. Cu titlul mi-am bătut ceva capul, mă bucur că n-a fost inutil. Și iarăși da, e \"construit\" piatră cu piatră, fir cu fir de nisip, chiar dacă nu-mi prea stă în fire.

Marius, ai amintit elemente cheie, inclusiv mirajul. Ai spus \"oază\", e bine, eu n-am spus nimic. E \"sare\", sare care arde. \"Soare\" apare și în primul vers al strofei; soare - apă evaporată/deșert - sare, cam asta e linia de acolo.

Silvia, e frumos versul tău, n-am prea citit nimic în ultimul timp, dar de aici am să trec și pe la tine. Sfârșitul acela al rugii e un moment aparte, dar încă n-a venit. Probabil e semn că cilcul va continua. Iar legătura dintre \"ochi\" și \"fântână\" e o relație tare dragă mie. Fântânile sunt ochii adâncului, iar apa este privirea.

Maria, nici măcar eu nu știu dacă o voi putea duce până la capăt. Îmi place să cred că da. Și chiar dacă toată așteptarea nu va fi decât o iluzie, înseamnă că tocmai iluzia această deține în ea întregul sens. Cum spuneam, nu-mi prea văd stilul aici, dar încă nu-mi dau seama ce altceva a mai intervenit. Nu lua de bun tot ce spun, se prea poate să greșesc.

Vă mulțumesc tuturor pentru citire și semne, și tuturor celor care simplu ați citit. Cu recunoștință.

E o poezie scrisă cu o lejeritate de invidiat. Poezia e frumoasă, dar nu ne place să vorbim despre asta.

Rămân în continuare plăcut surprins de prolificitatea acompaniată de calitate a scrisului Silviei G.

Două voci deschid cortina. Doar e jumătate de carne și jumătate de fier, nu? Una mârâie, cealaltă vrea ca odată și odată să taie. Să strângă și să taie așa cum strângi și tai sfoara unui pachet, de parcă ar intra în carne, pe care îl trimiți departe. Curierul e deja la ușă.

Deci, cortina. Cea care tace, a vorbit. Cea care pleacă mereu, vine. Cea care doar trece, stă o clipă. \"S-ar opri doar să discute cu tine/ despre schimbări planetare\". Deci e ceva important. Cea care doar privește și numai suspină uneori cu o mână de vorbe, a ieșit să spună ceva. Cea nobilă. Să spună ceva celor mari și onctuoase, mironosițelor, celor cu colți de gheață care abia așteaptă să muște, lucitoarelor, luxuriantelor. Vorbărețelor, șerpeștelor, încolăcitoarelor. Urieșelor, straniilor, liliecilor mici. Uzurpatoarelor. Toți, legiuni. Uitați-vă cum stăm, privind, în jurul inoroagei! Nu e propriuzis o poezie, e o hartă labirint. A cui? A mea, a ta, a noastră. A ei.

Un labirint malițios, desigur. O hartă strategică. Un bestiariu. Dar aici nimeni nu e dușmanul nimănui. Toți sunt străini. A construit un antivirus și acum i-a dat drumul în rețea pentru cei fără de firewall. Pentru cine nu e înconjurat de ziduri de foc. Ați înțeles: pentru ea. Da, și-a scris propriul antivirus.

Iar asta deoarece e furioasă pe cuvintele limbii, pe orice dans, pe orice voltă, pe toate lucrurile acestea care sunt, de fapt, ale ei, dar i le iau alții. Pe legiunile care se aruncă și i le sfâșie între ele, ca fiind ale lor. Legiunile urlă, vociferează, se foiesc, mușuroiesc. Întind mâna. Cea nobilă nu. Ea tace cuminte. Până acum când \"se apără\" în sfârșit. Unele-au ”icnit”, altele-au ”sleit”. Ați văzut, unele poartă chiar ”franjuri de argint”. Alții au făcut-o în fel și chip. Legiunile se mișcă, sporovăiesc, își iau lucruri care nu sunt ale lor. Ea le privește cu priviri de sticlă. Ea rămâne cu ”cojile cărnii” și cu ”strâmtorile ei”, ”a căzut scurt, retezată”. Un cuțit nevăzut taie peste tot împrejur, orbește. Se urăște dulce pentru asta. Ea e o ”fantă rănită, în aer”. Suferă, căci e de carne, iar acum își sacrifică teama.

Ea urăște legiunile acestea, care au făcut-o să fie ”tot mai nimeni”, dar ea se urăște cel mai mult pe sine. Cu stil. ”Acum spune-i” e îndemnul primei din cele două voci, care, se pare, a biruit până la urmă. Și atunci ea i-a spus. Adică nu, pardon, i-a desenat o hartă.

Dar știe, să nu-mi spuneți că nu știe! Cum ce? Că toate sunt ale ei.

E fain textul, uneori nu simți că scrii cu adevărat decât dacă o faci cu furie. Nu poți trăi cu adevărat decât atunci când te întorci pe scut. Tot un fel de targă, nu? \"Mecanica iresponsabilă\" ține de cheia pe care o ai în mână, dar cu asta nu poți deschide înlăuntrul lucrurilor.

Ai prins niște lucruri: transformarea cursei de cai în curse de șoareci, ritual și teatru, ori sunetul enervant al salvării. Pentru cei dinafară. Pentru cei dinăuntru, izbăvirea.

Ok, suficient.

Și semnez: bolnavul de serviciu

Am dat peste acest bilet din ușă scris de ceva timp, și am zis că se potrivește. Mai demult, o doamnă amabilă care mi-a și tradus-o în franceză, spunea că e ca un accident de circulație ori ca un meci de box... Interesantă idee. Ca o lovitură de autobuz probabil. Așa o și simțeam pe vremea aceea.

În urmă rămâne un puzzle, cum spune Carmen. Risipit. Neatingerea de cuvinte pe care o vede Marius, e de frică de a mai pune mâna acolo unde te-ai fript. E o lovitură melodioasă, așa o văd și eu. Începutul așteptării ființei de care vorbește Liviu, era din pricina golului căscat înainte-mi. Sunt furios pe ființa aia! Pe ființă în general, că de personă mi-a trecut. Iar Teodor are dreptate cu separarea primelor două versuri. Așa am să fac. Trebuie rostite separat. Vă mulțumesc.

Un text scris excepțional, ascunzând și totodată revelând exact ce și cât trebuie pentru a-l transforma într-o lectură captivantă, acompaniată de aroma unei răbdări de a spune lucrurile la vremea lor. Asta dovedește o limpede percepere a unei științe a scrierii textului, o știință ce nu are reguli și nu se poate învăța, ci o ai sau n-o ai.

În cursul lecturii frapează în primul rând detaliile așezate precis la locurile lor, făcând ca nimic să nu fie în exces. E o proză scurtă bine echilibrată și mereu temperată, nedistonând câtuși de puțin, neforțând nici o limită a perceprii în nici o direcție. Imediat ce se naște o aparentă neconcordanță ori dizarmonică percepție, fraza imediat următoare vine să tempereze, să explice, să lămurească, ori să adauge exact ceea ce trebuie pentru a reechilibra textul, pentru a nu-l lăsa să cadă în desuetudine. (E cazul episodului fracționar interfon - lămpi cu gaz, sau labirint - firul Ariadnei - potecă îngustă, ori nerăbdarea aceea sever cenzurată - dar care o ia de-a dreptul prin iarbă, sau \"misterul exagerat\" - care \"îl irita\".)

Cu măiestrie sunt conturate două personaje parcă imponderabile, care parcă abia ating pământul (asta nu va fi placul anumitor critici, dar asta nu va trebui să supere). Mi se confirmă ceea ce am spus mai demult, la Maria Gabriela Dobrescu suntem din nou, parcă, în fața unui scenariu de film semnat Wong Kar Wai. Ochii minții nu pot construi decât asemenea scene, care parcă nici nu se întâmplă, ci sunt doar vis din care aștepți mereu să te trezești.

Sunt multe aspecte pe care le-am putea analiza, dar oprindu-ne asupra unora, nu vom face decât să le nedreptățim pe celelalte, care se nasc la fiece pas al lecturii, pe linii paralele de percepție, și care se risipesc imediat ce te îndrepți spre ele. Asta este de fapt percepția asupra textului în ansamblul lui: nu te poți apropia prea brusc de el, căci se retrage și dispare. E un văl pictat (fără legătură cu filmul, am luat doar expresia și senzația). Deci câteva aspecte: Întrebări nerostite \"se scurg\" din text, îl acompaniază, lasă o urmă ușor agitată aidoma unui siaj de corabie mută. Tensiunea interioară se acumulează în spatele personajelor, dar este tot timpul zăgăzuită de un autocontrol foarte sever. Personajele nu \"luptă\" doar cu împrejurările, cu celălalt ori cu sine, ci ai impresia că ele luptă și cu sinele lor oglindit în celălalt, de parcă ar fi tot timpul în fața unei oglinzi care din când în când își pierde capacitatea de a reflecta înapoi imaginea, și o lasă să treacă prin ea. Modalitatea în care se închide și se deschide această capacitate a oglinzii, este exact ceea ce-l face pe cititor să se simtă prins iremediabil în voltele vălului pictat ce acoperă textul.

Există un laitmotiv, dar apare atât de discret încât poate fi ușor trecut cu vederea: \"o altă toamnă\", o expresie ce accentuează și ea nota eterică a prozei de față. De parcă totul se raportează la un continuu alt timp, o variantă dialectică a realității/vis în care se desfășoară totul, fără putiința de a discerne precis între cele două, potențând vârtejul stărilor confuze (el enervat, curios, mirat; ea nerăbdătoare, discretă, minuțioasă). Aici mai trebuie făcută o remarcă: pe de o parte există o răbdare a ei \"nemăsurată\", care așa cum reiese din text se întinde pe durata a câțiva ani, și, pe de altă parte nerăbdarea ei de moment final, dar și în acest caz \"conflictul\" e foarte bine temperat, de înțeles și \"acoperit\" de text, bine integrat în atmosferă și bine redat la stilistic.

Am surprins câteva formule lirice de mare efect: \"tăcerile lor se dueleză\", \"nerăbdarea care o înghesuia\", \"prins între gânduri\". Apoi inelul acela \"mare\", parcă disproporționat chiar față de textul însuși, parcă vine din visul acela în care îi zgâriase câteva vorbe pe cartea cu oglinzi.

Alte mici remarci: mi se pare fermecătoare ideea de a face dulceață pentru cineva anume. Prinde. Apoi, rămâne totuși o notă de suspans ce vine din a doua treime a textului: \"unul dintre ei trebuia să învingă în seara aceasta\", e exprimat ca un fel joc dramatic, dar este singura tensiune ce nu-și găsește solvabilitatea în text. Asta numai autoarea poate ști de ce, noi doar putem presupune.

Interesant cum se pot întâlni (și concura) viziuni artistice, pe un tărâm virtual care, iată, ne oferă o interacțiune mult mai rapidă și obiectuală decât ofereau revistele literare acum ceva timp. Cred că literatura internetică (hai chiar să spunem cu toate ale ei slăbiciuni) devine totuși un \"adversar\" de temut pentru cea tipărită.

Există un împrumut din Coelho bine integrat, și unul dintr-un alt scriitor al site-ului, dar care nu poate decât să onoreze.

Impresia mea este că imediat ce voi trimite acest text, mi se vor mai naște încă pe-atâtea idei de spus, dar... una peste alta, e un excelent văl pictat și asta e părerea mea. Cu admirație și plăcerea lecturii.

Sorin, doar știi bine că atunci când mutările nu-ți sunt luate în seamă și adversarul joacă mereu tenuki, e semn că ... și acum amintesc un zen-koan: întregul goban e al tău.

N.B.: Doi călugări budiști jucau go, urmăriți de discipolii lor. După primele mutări, unul dintre călugări îi întreabă pe discipoli: ei bine, a cui este acum partea goală a tablei? Era un koan, și le-a dat și răspunsul: E a ta, jucătorule!

Eu stau acum și mă uit la \"Nodul\" lui Bogdan Dragomir și mă întreb cum de nu l-am citit până acum. Ce noduri în creier oi fi având? L-am răsfoit înapoi și n-am găsit ceva ce să nu-mi placă; și eu credeam că asta e imposibil.

Imagini bulversante pentru o minte obișnuită și sedentară într-ale comodității gândirii, și unilateralității (mai degrabă nonlateralității) imagistice a poeziei de azi, viziuni ce impregnează puternic retina, pline de sens și savoare, ansambluri bine armonizate din care mă grăbesc să amintesc \"îngerul își lasă oul în nisip\" (în \"Pelerinaj...\"), \"Adam îmbătrânea în mine\" (în Porțile de vest...\"), \"lumina își duce morții pe targă\" (în \"tablou\"), \"lumina are întârziere de o viață\" și \"pleopa ta ca o clapă peste sicriuri (!) de aer\" (în \"nu te grăbi\"), \"scândurile de corăbii scufundate în rai\" (în \"Așteptare postumă\") și aș putea continua așa mult și bine.

Poezia lui dă viață unor categorii neașteptate, greu de manevrat textual, dar tocmai de aceea bogat semnificative din punct de vedere artistic. \"Poveștile\" astea ale \"Nodului\" își creează propria lor lume mitico-biblică, nu metafizică, și mistico-fizică. El inventează o nouă disciplină, îi revelează \'obiectul\' și-i scrie non-definițiile. În general poezia lui Bogdan Dragomir parcă ar coase bucăți separate de ruptă ființă, nelăsând în urmă cicatrici, de parcă el le găsește locurile lor ancestrale. Nu e o poezie conformistă, greu catalogabilă, (chiar aș fi interesat de alte păreri critice, îl rog chiar să-mi spună dacă are asemenea rezonanțe pe undeva), motiv pentru care nici nu prea are comentarii; pe undeva l-a văzut ochiul lui Teodor Dume și asta nu mă miră deloc.

\"Lebăda de lemn\" e, cum spune engelzul (am văzut că e greșit scris dar îmi place cum a ieșit), \'astonishing\' din titlu, a și observat cineva. Plecând de la sensul originar. Te lasă stană de piatră. \"Calul păscând copite de înger\" e o striking image demnă de un Eliot contemporan.

Revin: Noțiunile \'angajate\' (mai sus le spuneam \'categorii\' deoarece fiecare element vine cu o întreagă suită de alte sensuri tangente), deci noțiunile angajate în discurs vin cu greutatea lor (\"sânge\", \"trup\", \"cădere\", \"Adam\", \"fulger\", \"cruce\", \"zid\", \"memorie\") și nu lasă spații goale de sens, umplu interstițiile gândirii. În poezia lui nu te poți mișca lejer, nu-ți lasă \'spațiu de manevră\' și pentru speculații sterile. Viziunea lui poetică frizează limite ontologice pe care le asamblează poetic. Asta dă greutatea scriiturii sale.

El descoperă \'legi\' după care se contorsioneză ființa în facerea și desfacerea, în existența și para-existența ei. Aceste legi ale ființei sunt sugerate prin bizare ansamblări ale lumii noastre comune: Adam dizolvat \"așa cum fulgerul purifică apa de pești\", vedem un \"Cain încolăcit în tăcere/ ca iedera pe cruci\", o memorie ce \"ajunge din urmă Cuvântul\". Finalul lansează o idee care tormentează mintea umană de sorginte monoteistă, de vreo 4000 de ani încoace: imposibilitatea lui Cain de a mai muri, și ne oferă \"soluționarea\" poetică a dilemei.

Uf, ce m-aș arunca și pe celelalte poezii! Să mă lase numai toamna asta răs-ocolitoare! Mi-e foarte tentantă și o interpretare mistică, dar mi-e teamă că asta ți-ar îndepărta poezia de atenția acestui site.

notă:
astonished = împietrit de uimire

Mulțumesc Natalia, bucuros de oaspeți galanți și... clujeni. Da, oboiul toamnei, of, ce poveste! Mai hai, toamna e largă! Verona... de la Verona?