Călin Sămărghițan

Încep cu o glumă, cred că am găsit cheia poeziei lui Alice: somnul meu de la 5 la 8. Seara. Nu te trezești foarte limpede la cap, dar îți oferă starea necesară interpretării.

Cum se numește cel care lipește secvențele de film? Așa ceva este Alice. Ea trebuie să vadă cum se potrivesc casele cu podul și cu strada. Și cu cine seamănă. Din ce unghi să filmeze mila \"fără fasoane\". Ea trebuie să știe cum sună \"lișc-flișcul\" fustei în iarnă. Să le asambleze. Dar apoi, cum să filmeze sufletul? Asta ca să fie un film serios. Atunci devine atentă la gesturi, dar e repede agresată de toată zoologia colorată străzii: strofa aia plină de cuvinte fără virgulă și la propriu și la figurat. Stai, totuși!, cum prinde ea sufletul? Încearcă să evadeze în pasăre, în clopot, în iarnă. Nu, nu l-a prins.

Camera se concentrează asupra buzelor apropiate de ureche: \"să-ți spun ceva\", \"trebuie să fie o cale\". Trebuie să fim atenți pe unde călcăm.

\"o să ne dăm târcoale mila\" este laitmotivul, poate chiar titlul filmului. Mie mi-a plăcut.

Îl așteptăm la Sibiu.

Paragraful 4 (la linia 7) \"ca motic\" se va citi: \"ca motiv\"

E foarte greu de comentat și mă pierd în atmosfera asta kafkiană.

Ceea ce pot spune e că poezia de față e compusă din niște mici \"clusters\". Astea sunt celule de memorie pe hard-disk (nu dați cu paru\' că nu mă pricep) și atunci când dai \"defragment\", adică o reordonare a informației, ele își transmit datele de la una la alta. Unele date nu se pot muta, altele da. Se crează, astfel, alte spații. Așa e și aici și e singura asociere mai de Doamne-ajută pe care o găsesc. O caut de vreo săptămână, deoarece am dat peste o poezie prea plină de sensuri la fiecare vers, sensuri care apoi difuzează.

Deci, celulele de mici poeme \"precupiene\" formează arta asta a fugii. În primul rând cred că un specialist în muzică ar ajuta mult aici. Fuga, ca formă muzicală polifonică, împrumută poeziei de față variațiile vocilor care se succed și dezvoltă mereu, după așa numita artă a contrapunctului. Adică linii ce evoluează paralel, cu înțeles propriu.

Poposesc puțin asupra liniilor pe care le văd eu aici (păstrează oarecum ordinea strofelor): 1. pătrunderea în starea de conștiență poetică prin melancolie, veghe și descoperire. 2. Femeia ca și cufundare în abis, dar și mângâiere estetică exterioară a lumii. 3. Inima ca treaptă a cunoașterii. 4. Imposibilul de trecut prag de înstrăinare între două ființe umane, oricât de mult și-ar dori acestea deplina comunicare. 5. Raiul promis al micilor intimități. 6. Stadiul ultim (spun eu) al poetului nu ca scriitor, ci ca suport al scriiturii. El nu este condeiul, ci el este foaia pe care Ființa se scrie pe Sine. 7. Alienarea, reluarea liniei 6, în absența femeii ca motic și destinație. Și în sfârșit, 8, dezbrăcarea de poezie ca unică modalitate de rescriere a lumii.

Sunt 8 linii care contrapuncteză întregul, se susțin și se definesc reciproc, se așează unele în altele.

Mai remarc câteva formulări aparte cu reflexie de sens (caracteristică foarte pregnantă a metodei, care descrie bine stilul): \"de smirnă ne-am devenit\" (nu simplu \"am devenit\"), \"ea în coajă tulburată\" despre înstrăinarea pomenită mai sus, \"mireasma părului de miere ascunsă\" e de fapt o rescriere a întregii strofe dinainte, \"omul, care se dezbracă, după moarte, de riduri\" (concluziv pentru linia 6 amintită). \"Geamănul\" nevăzut și neauzit, \"sinele Domnului\". De asemenea și tot episodul dezbrăcării/ îmbrăcării cu riduri.

\"fierăstrău luminos, trezind ce\'i clar\"

Mărturisesc că am mers în acest comentariu chiar cu mai multe linii în paralel, pe care apoi le-am asamblat într-un tot. N-am spus nimic despre poezia ta, încă, dar îți dau o stea pentru aducere în atenție, și pentru că a fost o reală plăcere să mă afund aici.

Virginia, știi ce poate rivaliza cu bucuria de a scrie poezii? Bucuria de a-ți găsi minunați cititori.

Am schimbat titlul, am tăiat din strofa a doua și am reformulat finalul. Mulțumesc.

Joking, of course.

My London lady, e o poezie pe care o citești cu un sentiment de eliberare la fiecare pas mai departe. Toate amănuntele sunt motivate, toate detaliile sunt importante. Nu poate să lipsească nimic. Parcă îți suflă în pânzele interioare.

Ziarul cu anunțul s-a epuizat demult și îi văd pe toți grăbindu-se spre stația de autobuz.

Da, da, să continue. E un subiect necesar. Dar văd vârsta și faptul că n-aveai cum să prinzi așa ceva. E ficțiune sau ți-a povestit cineva? E bine de știut asta. Se impune atenție la redactare, așa cum s-a și spus.

Virginia, mie mi se pare sfârșitul prea pretențios pentru poezia asta.

Ioana și Liviu, accidentul lui, al ei, al nostru. Dăm unii peste alții tot timpul. Mulțumesc pentru păreri.

\"Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor și să mă odihnesc?\"

Virginia, povestea cu Grigore Vieru pe umerii lui Nichita am auzit-o de curând și la Sibiu. Se uitau după casa lui Maiorescu în care Eminescu, se pare, citise prima oară \"Luceafărul\". Casa nu mai exista, fusese dărâmată, dar Nichita l-a luat în cârcă pe Vieru să i-o arate peste un gard. - O veeezi? - Da, o văăăd!

Ce oameni!

Virginia, deși fântânile încep să dispară una câte una, eu nu scap de imaginea lor. Comparația de care spui mă depășește, desigur, căci Brâncuși era un mare poet. Dar să ne citim și să ne adunăm. Când am scris prima variantă, am crezut că am ajuns la acele surse de care spui, acum îmi dau seama că nu. Acum cred iarăși că am ajuns, când îmi voi da seama că nu? C. de S.

Iar acel adăpost, Cristina (a apărut mai târziu comentariul tău), e distanța pe care trebuie să o păstrăm față de Ființă. Ca să nu ne ardă. Sau înece. Mulțumesc amândorura pentru oprire.

Aici ideea e a trupurilor umane devenite \"oale și ulcele\", și care acum, ca amfore, poartă ape \"de colecție\". Iar apa, în sens creștin, e forma de manifestare a duhului. Apa și focul.

O să țin cont de percepția ta Marius, și mă voi mai învârti în jurul ei. Ultima strofă e un adaos recent și dacă ți-a \"sunat\", o să schimb atunci, în spiritul ei. Va dispărea, astfel, sensul distonant Marinei. O să rămână amprenta voastră, că intră la publicare. A fost și scopul postării ei aici, să văd reacțiile. Voi mai aduce și alte poezii.

Marius, mulțumesc pentru păreri și remarcare. Ioana, într-adevăr am vrut sensuri pe apă, pământ, amforă, femeie. Forma de colecție a apei din amforă. Marina, ai dreptate, mă gândesc să schimb, poezia va intra în volumul la care lucrez. De aceea m-am apucat să le refac pe unele. Îmi prinde bine corecția. Aștept chiar sugestii, mai ales din partea ta.

Florian, după ce am scris rândul de mai sus am stat și m-am întrebat: de ce am spus \"domnule Eminescu\", așa cum ai spus și tu, iar nu demult, altui poet îi spuneam simplu, Nichita. Și cred că am găsit și răspunsul: Eminescu este deja un mit, Nichita este un prieten. Am greșit?

Domnule Eminescu, a meritat? Sau nu?

Nu știu, Victor, habar n-am și nici nu mă interesează. Eu vorbeam de poezie.

Victor, e clar ce cauți, și chiar ai devenit și poet, cum avertizam mai demult. Exclud primele două strofe în care explorezi niște meandre, care, iată, s-au dovedit a-și atinge scopul. Nu detaliez.

Dar mi s-a părut că femeile tale din ultima strofă, care e un contrast evident, pentru mine cel puțin, nu au identitate de sine, nu au putere de decizie, nu au personalitate. Pe o femeie puternică nu o vei putea fura niciodată din patul nimănui. Iar \"dezvelite\" tot înspre așa ceva bate. Ori, întreabă-le, tocmai \"învăluirea\", cred că le caracterizează. Dar s-ar putea și să greșesc.

Ești cam misogin în poezia asta, și se poate observa chiar o schimbare radicală față de cum scriai despre femeie înainte. Nu mă pronunț asupra motivului, poate-ți dai seama și singur.