Călin Sămărghițan

Asocierile logico-intuitive precum și limbajul elevat conferă siguranță discursului, ajută construcția și coerența efortului poietic (al facerii), culminând cu vădita lui transcendentalizare din final.

Astfel, senzațiile se plasticizează (frumos exprimate de \"plumbul din gene\"), are loc un soi de corporalizare a \"cuvintelor\", a \"spaimei\", a \"cântecelor de la brâu\", \"anotimpul\" este conștientizat ca topos (și nu doar, simplu, cronos), tot acest efort conducând înspre un final care se eliberează de toate chingile material(nic)e. Finalul îmi dă impresia unui pelican (a se vedea semnificațiile acestei păsări impresionante), care deși greoi, a se citi plin de conotații și încărcătură imagistică, după un efort impresionant care descrie esența făpturii sale, reușește să se desprindă de pe suprafața apei, avântându-se deasupra lucrurilor, transformându-se însuși într-un perfect zbor îngrijit.

Nu știu de ce am văzut toate acestea în acea \"îngropare a oglinzilor\", dar senzația am perceput-o ca pe o maiestuoasă \"decolare\".

Mă bucur și felicitări! Aș lua și eu o serie de bilete, dar voi fi în altă parte atunci. Nădăjduiesc însă să ajung cumva la o carte.

Felicitări! Văd că ai început să scrii poezie, dar trebuie să mai lucrezi la finaluri.

Mm!, cred că m-a apucat puțin nostalgia, da-mi trece. În amintirea unor vremuri care nu vor mai fi niciodată. În genere despre asta ai scris, chiar dacă e despre un alt niciodată.

Foarte bun scris la tine. De vreme n-am mai răsfoit cum scrii și m-am bucurat cu bucurie să văd text ăsta. Cred că astfel lucruri trebe mai des. Ca amintire și că a fost timp așa.

Condei nu strică la el că dincolo de scris e inimă. Asta e talent.

Început ca joc lingvistic, filtrat apoi prin sobrietatea trăirii poetice, pentru a atinge într-un al treilea stadiu un apogeu alegoric, se încheie, în cele din urmă, tot cu o formă a jocului, imagistic de data aceasta. E o paletă lirică generoasă, care, deși restrâns desfășurată, e bine armonizată aici, procedeu aparte, caracteristic, cu care autorul ne-a obișnuit. O briză poetică binefăcătoare.

Am căutat poezia ca să pot reitera aprecierile, ca lumea să știe.

Ce stil! Felicitări, sunteți un autor de urmărit. Seamănă foarte bine, ca apex al rostirii și forță expresivă creată din doar câteva perechi de cuvinte (”orelor fructe”, ”dureros scuturate”, ”semințele secunde”, ”chipului vis de alături”), cu André Ughetto. Un poet francez contemporan, de factură aparte, care îmi place foarte-foarte mult.

Nu e prea cunoscut, motiv pentru care voi transcrie aici câteva poezii de-ale lui, pentru plăcerea reamintirii și a asocierii pe care mi-a pricinuit-o textul dumneavoastră, poezii pe care mi le-am notat pe undeva. Poate vă plac și poate chiar vă regăsiți (menționez că nu mai rețin cui aparține traducerea):

Atunci

”Lupii ninsorii
cu încetineală alunecă
spre fructele pârguite
ale luminii noastre,
deja frigul
își aduce palorile,
agresorii
au gura amară.”

Recoltă

”Îți voi uda singurătatea
cu semințe sfinte
și voi întinde o plasă
ca să te protejeze de păsări.

Sângele ar putea să înflorească de trei ori
înainte de trecerea toamnei.”

Frumos nu? Am să vă citesc mai atent și poate mai revin. Mă bucur că am descoperit această ”noapte”. Poeziile dumneavoastră merită toată atenția. Pe răspunderea mea când zic că e un stil poetic care, așa cum am arătat, are predecesori. Asta nu înseamnă nicidecum epigon, ci că sunteți pe drumul cel bun, cu atât mai mult cu cât e altfel decât ce se scrie azi îndeobște.

Altfel, sunt foarte curios să știu mai multe. Poate vă prindem la Sibiu pentru un recital.

Despre întâlnirea noastră absolut fabuloasă... pentru că nimic nu este întâmplător... eu rămân foarte încântat că am fost recunoscut după câine. Iar pentru că lucrurile acestea trebuie să rămână scrise undeva, iată: mă plimbam cu Fara pe centrul Sibiului și vine un poet la mine (aveam să aflu aceasta imediat, și și că e dintr-un oraș apropiat de Sibiu), care mă întreabă arătând spre ogarul care mă însoțea: ”Saluki? Dacă acesta este un saluki, trebuie să fiți Călin Sămărghițan.”

Am fost recunoscut după câine. Este cel mai frumos compliment care mi s-a făcut vreodată.

V-am citit și mi-am reamintit de atingerea evanescentă a poeziei. Intim și melancolic, resemnat și robust, sensibil și lucid, este un text care se împlinește cu fiecare vers. O suită de expresii foarte izbutite și de o mare sugestivitate fac deliciul cititorului dezvăluind un univers liric ce se smulge simplului subiectivism și universalizează trăirea poetică a autorului: ”buzele grinzii crăpate de timp”, ”singurătățile sufocă tăcerea” (îmi place mult acest plural, care printr-un simplu artificiu stilistic exemplifică ridicarea spre universal a temelor), ”umbrele adorm/ sub piele”... și-mi dau seama că ar trebui citat în întregime.

Remarc sobrietatea și profunzimea abordării, modalitățile subtile, reflexe, prin care se plasticizează abstractul. Frumos de citit, text elegant și elevat parcă mișcând într-un alambicat cuier jobenul și bastonul ca accesorii ale unui act artistic de tip aristocrat.

Nu l-am cunoscut pe Mile Cărpenișan, dar dacă fratele siliștean vorbește așa despre el, e un motiv suficient ca să-mi ridic pălăria.

Despre om, câinele a spus întotdeauna lucruri notabile, iar asta va trebui să intre neapărat în enciclopedia câinilor, dacă nu este deja.

Are sâmburele de sclipire pe care-l avea Nichita. Și mai are rostirea neaoșă a descoperirii abrupte. Cuvintele aici nu-s scrise, ci se sapă pe sine direct în hârtie.

Se pare că celții au trecut dar au și rămas, da, ei se conduceau după Pleiade și cu tot cu femeile lor celte umpleau stelele până la sânge, dacă așa spune poetul. Singurul care știe cum dor diminețile.

Și parcă auzi:
Athair ar neamh, Dia linn
Athair ar neamh, Dia liom...

Nu știam de fluierul lui Crivaci.

cailean

Cum să fie-n ea , dacă El e de-a dreapta Tatălui? Da\' ce? Mie-mi trebuie oase ca să mă convingă? Doar știu!

Bine zici: n-are unde să-și plece capul.

Buuun panseu.

Respiră un aer aparte care ține mai curând de viziune decât de stil. De la piramidalul poem într-un vers, aici o așteptare ”canonică” a unui final desfășurat pe un registru surprinzător înverzit, având în vedere nisipiul arab. Și cal și trup și suspin, o hennă încolăcită ca un râu peste deșert. O poezie deplină respirând generoase spații din fiecare vers încolăcit peste sine ca un al doilea trup.

Final fabulos.

E o poezie clădită pe o pânză freatică de aleasă sensibilitate, cu o mare forță de abstractizare, în care orizontul liric se deschide cu fiecare vers. Nu poate fi la îndemâna oricui să discearnă între perechile semantice, poate mai greu de observat, căci se întind în câteva cazuri de-a lungul unui vers întreg (cum e cazul versurilor 3/4). Aceste perechi sunt uneori aproape antagonice: ”șterg înțepături” sau ”solemne și calde” (inedit aspect al ploii), ori chiar ”poezie/ tăcere”, ori, poate, ”lume/ copii” și culminează cu o de înțeles pereche, poezie/iubire, care evită, prin expresivitatea alcătuirii întregului, tocmai banalitatea ochiului căzut în eroare.

”Lichefiați/ deasupra primăverii” (poate exemplul desăvârșit al abstractizării de care spuneam la început), atât ca topos liric dar și ca viziune imagistică este o reușită deplină și delimitează un limpede plan semantic, e o expresie care pentru un cititor lucid este ușor asimilabilă poeziei Cezarei, mai ales de factură ultimă.

Nu aș spune nicicum că e un ”poem”. Poemul, cum bine se știe, este o specie a poeziei epice, de întindere mare, de obicei cu caracter eroic, istoric, mitologic. Deci NU se poate aplica în cazul textului de față. A afirma că textul de față ar fi un poem denotă lipsă de discernământ în clasificarea unui text literar. Să nu uităm că poezia nu ”este” sau ”nu este”, ci ”o vezi” sau ”nu o vezi”. Frumusețea e pe retină, nu pe obiectul privit. În sinapse și nu pe afișul de pe stâlp.

Poate ar merge chiar fără subtitlu, singura sintagmă care coboară poezia într-un prea accentuat personalism, per ansamblu ea ridicându-se la o înaltă ținută universal-generală, ceea ce e benefic pentru o poezie.

În ultimele două versuri înregistrez și o anumită notă ușor cinică, dar asta se prea poate să fie tot datorită ochiului meu și nu intenției auctoriale.

Dragoș Vișan are un bun ochi critic, a dovedit-o în nenumărate rânduri, și nu pot decât să subscriu aprecierii domniei sale despre \"ingeniozitatea limbajului\".

Foarte interesantă prima strofă, un început de bun augur pentru o poezie atent construită. Asamblată din detalii aparent disparate, relevă în cele din urmă o stare contemplativă încărcată de semnificații. De data aceasta nu-mi dau seama precis ce conferă unitate acestui text heteromorf. Aș spune o îmbinare armonioasă între condițional și conjunctiv, dintre starea ipotetică și posibilitate. dar deja cădem într-o analiză mult prea tehnică pentru un text prea armonios.

Philip Glass e muzica pe care am citit poezia.

Simplu și cald, limpede și cantabil. O atitudine ușor nostalgică, o formă clasică, ambele inducând o stare meditativă ce se remarcă prin singularitatea ei în mijloculk invaziei postmoderniste. Mai puțin m-aș fi așteptat din partea unui tânăr poet, care însă dovedește prin aceasta că a asimilat și faptic o treaptă cel puțin utilă, dacă nu chiar necesară.

Bune precizări. De aceea am și spus că \"având în vedere strict proprietatea termenilor\". De la zeflemeaua și persiflarea ironiei europeane, saltul spre \"reținere și austeritate\" este probabil cel care face diferența spre acceptarea de tip oriental a acestui tip de scriere. \"Ironie structurală\", cum spuneți, îmi sună bine.

Totuși am citit și haiku-uri orientale fără pic de ironie. Sau cel puțin așa cum o înlegem noi. Nu înseamnă că e exclusivistă, nu?

Interesantă și binevenită pentru acest site surprinderea spiritului haiku. O explicitare exhaustivă a întregului \"mecanism\" interior de receptare. Totuși, nu cred că haiku-ul are de-a face cu ironia, având în vedere strict proprietatea termenilor, nici măcar aici în povestea pieii de cal (ci mai degrabă un ton elegiac aș spune), deci titlul nu e prea inspirat, iar ultima apreciere nepotrivită.

Na, să mă așez în fotoliu, să-mi pun un coniac bun, cum să mă lipsesc de o poveste cu lupi? E interesantă și mai aparte decât în alte scrieri de până acum ale autorului limba vorbită care pare a fi una shakespeariană autohtonizată. E creatoare nu numai de atmosferă, ci e și una propice creării unor personaje sofisticate. Să vedem.

Un autor de-a dreptul inepuizabil, de parcă hârtia i-ar fi viață. Istoria sau mitologicul, realul și imaginarul parcă nu mai au secrete în fața acestui condei clasic, curajos în a aborda orice tematică. Fără încercări de a epata, trăinicia textelor constă în dedicarea față de personajele sale. Sunt convins că ele-i străbat adesea încăperea.

Sunt onorat din nou că am putut participa și poate chiar contribui la frumoasa împletire de vers și imagine care ne rezervă, prin efortul coordonatoarei, mereu ascunse și sensibile surprize.

Niciodată nu va fi îndeajuns dacă primăvára vine astfel. O perspectivă inedită a primului anotimp, prin prisma blândeții și a melancoliei, prin ecoul discret al sunetului ori strecurarea firului de lumină prin ochii mijiți. De remarcat unitatea ideatică a imaginilor care a indus de la sine o aceeași atmosferă în autori diferiți, transmițând-o apoi cititorului. Eu zic că e o ”colecție” deosebit de reușită.