Bunceanu Victoria - Delia

Când Fiara te-ncearcă și singur ești Tu Caută-n suflet dreptul la …! Iubirea de-ți vine Cu flori vineți

Credeam că din Vreme ne naștem ca flori, ca păsări zburânde în mii de culori. Credeam că din stele ne naștem. Un gând, și-ntreg universul ne vede mergând... Credeam că Lumina deschide în

Să-ncerc o vorbă-or’să renunț la bârna ce creează punți... în general?... Dar cât de des distruge poduri de-nțeles?! Și cât de des, cu bârna-n ochi, ne dăm de draci ori de deochi? Și câte bârne

crește-n oase de cu seară albă piatra unghiulară și-n amurg dalb de murg roata sfâșie-n Afară Din bolta ascuțită cu sângele barbar mă spintec, cârd de neguri. Lumini mă-nchid și-apar. In

Vorbește-mă tare Cuvânt fără umbră! Nu vezi cum stau în genunchi pe pragul silabelor tale? Nu vezi cum mă ating de litere ca de moaște? Vorbește-mă Tu, acum, înainte de a mă cunoaște! Țipă-mă

Pe calu-mi sur cu două coame și patru-aripe prinse-n vânt crescut-a șa de ochi de foame galop de sete de pământ. Crescut-a iarbă pe sub câini lătrând cu verdele-n amiaz’. Stăteam culcat pe

te-ai oglindit în mine cu toate măștile deodată erai ca o herghelie de cai pe care nimeni și nimic nu o putea stăpâni erai ca o pădure pe care ochiul nu o putea pătrunde nu am putut să îmi explic

“Pleacă!” „Abia am intrat...” „Mai pleacă o dată!” Liniștea este importantă înainte de luarea unei decizii. Și liniștea este atât de simplă încât pare desculță...Așa cum eram noi cândva... Mă

“Între ieri și azi a fost o lună plină. Și un lup. Între azi și mâine va fi o lună rotundă, nu așa rotundă însă ca cea de ieri, o lună mare, dar nu chiar atât de mare cum a fost luna de ieri, o

ascult cu buza-mi roza-ți buză și mă-nfior când nu mai sunt când simt în gura mea lehuză murind un cânt. și mă pătrund în goană sacră rămâneri, taine m-ascunzând mă-nlănțui Parcă cu

Mă chemi cu gândul și apoi, te-ascunzi de tine și de noi, Vreau să te prind, să-ți spun să stai dar curgi clepsidră Poți să-mi dai un rest de vreme, un rest de gând? De ce ești aer atunci

Vor veni vremuri cum nu au mai fost Au umbrele întinse peste Pământ… L-au stors de Lumină și pace. E începutul celei de-a doua tăceri. Ruga sfinților e înceată căci Inimi de piatră se nasc din

Mai știi cum se întâlneau anotimpurile pe banca din parc și eu nu înțelegeam de ce o ocoleai de fiecare dată ca să cauți trifoi cu patru foi? Treceai pe lângă vorbele mele ușor nedumerită, ușor

scăpată noaptea dintre iele s-a prins cu negrul ei de stele... întunecatul cer se sparge înțepături de mii de ace se-ntorc spre iele cu Lumină lumină albă, rece, plină pădurea nopții nu

plutesc pe lac făclii “Hai vino!...Vino la mine, vino la mare, vino la mine! Va fi frumos…” trecut-au ani și apele lacului mic din mijlocul pădurii încă mai luminează cu un galben pal