bucur alexandra-emilia

textul exprima jocul iubirii, dar si al puritatii \"primul meu barbat\"... imi place textul in mod deosebit prin ideea pe care o dezvaluie, aceea a primei iubiri sufletesti si trupesti, a unui inceput... sunt intr-adevar atatea vise care curg pe umeri cand e un pas nou in maturizarea fiecaruia...\"Am să înfloresc toate florile iubirii în trupul tău imi spune\" as spune pesimist, chiar, ca intr-adevar cuvintele astea sunt doar un vis care curge...panta rhei..

Ma incanta trecerea ta. Mai ales ca am incredere in parerile tale asupra textelor in general, deci astept in continuare parerea ta despre scriiturile mele.
Emi.

intr-o societate in care generatia lui Petre ( si a mea, desigur) acorda din ce in ce mai putin interes culturii, literaturii, filosofiei si exercitiilor spirituale, o initiativa prin care se acorda interes culturii este de mare respect. Ar trebui ca astfel de persoane care devin din ce in ce mai rare sa le sustinem in drumul lor si sa ne bucuram pentru munca lor.
Mult respect Petre.
Emi.

caderea ploii, ca o revarsare care pare a fi pretutindeni, inunda fiecare celula a spatiului material...
ar putea fi o eliberare a sufletului de trairi puternice, o epuizare care duce la detasare apoi... si apoi... apare curcubeul... e atata liniste dupa ploaie... o liniste a impacarii cu geamurile, strada, baltile, gleznele...

\"dormi iubita mea
apocalipsa asta nu are nicio legătură cu tine\" resimt atâta liniște dar deopotrivă și atâta durere în versurile acestea...
resimt și un vag contur al unei resemnări... sunt versuri care știu să parcurgă drumul direct spre suflet fără prea multe ocolișuri care sunt obositoare în trăirea cuvântului...

daca intensitatea trairilor noastre s-ar sincroniza cu cea a celui de langa noi cred ca nu ar mai exista plecari, intoarceri, reveniri, reminescente... nu ar mai exista nici ploi... cel putin inauntru... ar fi o atmosfera calda, blajina... ca sufletul femeii...
Poezia aceasta imi aduce in suflet o emotie calda, serafica... si multa apreciere pentru lumina frumoasa pusa asupra femeii!

Emi.

Întotdeauna într-o poezie folosirea simbolului aripilor mi-a dat impresia dorinței de înălțare spirituală, de speranță, de atingere a unui absolut, fie el și personal... poezia îmi trezește așa, un aer de melancolie, unde intervin parcă repetat puncte de suspensie, care lasă loc contemplării și introspecției... există cuvinte care prin asocieri pot trezi stări sufletești... e o asociere puternic emoțională între simbolul aripilor cu simbolul nodului... pentru că desfășurarea ariplior spre orizont are nevoie de libertate, de dezlegare... E așa mic pasul de la semnul grafic și până la emoții în poezia ta.
Emi.

parcă sclipirile se transformă în pulberi de vis, așa ca un praf magic... nu știu cui să-i acord dreptul de a se desfășura primul, dacă desenului sau peisajului țesut de cuvinte care mi se dezvăluie acum în fața ochilor, pentru că ambele emană o putere sufletească, emoțională. parcă sclipirile se cern așa ca o ninsoare peste un tărâm oniric, amorțit încă...
emi

\"Lasă-mă să te privesc de aproape în ochi\" e versul care parcă ar vrea să cuprindă întregul mister al ființei, parcă ar vrea să descopere toate cele \"văzute și nevăzute\"... și uite așa versul din acest text mă poartă spre versurile lui Nichita Stănescu care descria în câteva versuri atât de sublim ceea ce poate Omul nu va putea niciodată să cuprindă deodată... pentru că el caută încă... sau poate pentru că veșnicia și timpul, și infinitul sunt doar concepte spre care tindem... care ne dau motive să visăm...
\"Îți știu toate timpurile, toate mișcările, toate parfumurile(...)/ Știu tot ce e mai departe de tine,/ atât de departe, încât nu mai există aproape- /(...) Știu tot ceea ce tu nu știi niciodată , din tine.\"
(Nichita Stănescu, \"Către Galateea\")
Sărbători fericite!
Emi.

acest poem îmi amintește de durerile care se întorc ciclic în noi, care se reîntorc pentru a ne face mai puternici, care se reîntorc pentru a ne aminti de persoane a caror pierdere ne maturizează irevocabil... am sentiemntul ireversibilului citind poezia... am sentimentul că viața curge și uneori ne lasă fără sprinjin...
profundă poezie...

Într-un peisaj în care plouă mărunt, imagine care revine simbolic în construcția poeziei, prezența unui el capătă semnificația unui sprijin căutat pe mal într-un moment de rătăcire pe apele învolburate ale amintirii.
\"Și plouă mărunt și rece\" e versul care mă apropie sufletește de poezie, care îmi deschide ușa asemenea ridicării unei cortine, spre un peisaj parcă desprins dintr-o pictură unde sunt ambarcațiuni la mal, plouă cenușiu și marea se apropie de furtună...

În aproapre jumătate de pagină ai cuprins un întreg absolut de sentimente, de clipe, de pagini ale vieții rezumate la un cuvânt primordial: trăit... sunt persoane care pot mima trăirea, care pot mima viața... sunt sentimente care se nasc în noi și cresc în versuri, încolțiind în sufletul celor din jur.
pupici, Emi

\"tăiem tăcerea să ne furișăm printre secole mă voi preface/ că totul nu s-a întâmplat mă voi preface că am iertat mă voi preface în cusătura unei operații adânci prefă-mă să învăt a minți \"
mă întreb retoric, desigur, de ce sunt anumite construcții de cuvinte , alăturări sau uneori incidențe, care trezesc în noi trăiri profunde, aproape de melancolie, nostalgie, sau regăsire... Versurile astea m-au convins să revin, în plină dimineață, pentru un timp, în lăuntrul sufletului meu, e ca și cum aș fi citit în aceste versuri o parte din mine, ca și cum mi-ar fi fost demascat sufletul, descoperit...ca și cum ar fi strigat: Hello, sunt aici!... în cuvinte , în versuri... sunt oriunde e ceva scris cu trăire.
Emi

dacă într-o zi ne-am trezi și am zări pe cer în loc de soare o floarea soarelui cred că ne-am desprinde de lumea realului, profană și am fi în cea a posibilului...dus la extrem:) în cea a visului însetat de minuni...
aceeași emi, aceeași:)

Impresionantă îmbinare între amintirea unei promisiuni, a unei speranțe cu ideea morții care plutește ca decor...este impresionant de fapt jocul între eros și moarte așa cum este jocul între Eros și Tanatos...
\"aici mă aflu,/tu unde mă căutai?\" îmi pare o durere a unei negăsiri și dorința de a fi găsit de cine îți dorește sufletul..dar cine trebuie să caute nu știe unde să te găsească...poate pentru că în viață se spune că omul trebuie sa fie cel potrivit, la momentul potrivit.\"mă aflu unde nimeni încă nu mă știe\",este ca o izolare de lumea generală, comună în lumea țesută în jurul Eului...
strofa în care promisiunea se proiectează pe fundalul morții, ludicul acesta într-un fel tragic e ceea ce mi-a trezit inspirația să scriu comentariul. \"iti amintești promisiunile de pe calea turzii?
eu mi le amintesc.
eram in cimitirul evreiesc\" e ca și cum ai întreba îți mai amintești de vise, de speranțe, de iluzii născute când în jur bântuia aerul morții...oare nu se știa de atunci că și promisiunile mor în siciriul sufletului...? toate au un răspuns,de asta sunt convinsă, însă important e dacă îl găsim atunci când ne este sete de el ...

iubiri care vin și pleacă, cuvinte nenăscute pe buze, dar care se adâncesc singure în suflet...
\"Nu-mi spune cum ai ucis iubirea\" nu este numai primul vers al poeziei dar este și un epilog al sufletului... nu-mi spune cum ai ucis în tine trăiri, emoții, gesturi și cum în timp le vei ucide și în mine...
nu-mi spune cum nu ai putut să cruți un sentiment absolut al iubirii așa că mai bine \" Ascultă pianul din hol\" și \"Citește un poem antic\"... e ca un testare a reflexelor simțirilor...dacă mai simte, dacă mai are reflexele sensibile...
Și totuși \"Mai bine pleacă spre alte zări\" ca să poarte stigmatul uciderii iubirii oriunde..pentru că în timp..toate lucrurile își au reversul lor..sau mai bine spus răspunsul lor...

Este precum un \"2004\" adică un acel El, un acel an...
cred că în fiecare an , în fiecare clipă urcăm și coborâm scări, în fiecare minut odată cu pulsul inimii sufletul urcă și coboară pe scara lăuntrică.
\"Mergeam în zig-zag pe o tablă imensă de șah\" îmi creează impresia că destinul se joacă cu gândurile noaste în alb și negru și uneori le putem privi așa..ca într-o imensă întindere , ca o tablă, detașați, pe care cu puțin curaj putem păși( sau călca..depinde de stare..)și putem chiar...râde..
putem de fapt coborî scările zilei și ale nopții, ale luminii și ale întunericului atât timp cât conștiința și voința ne oferă puterea de a crea propriile scări chiar și atunci când nu ți le oferă nimeni sau nu le vezi în jur...
mă gândeam acum chiar că am putea în fiecare zi înainte de a adormi, seara, să sculptăm o treaptă și încă o treaptă:) și tot așa..până la Cer...
pupici,
aceeași emi

mă întrebam ce ar fi dacă ne-am pierde câteodată în peșterile sufletești ale celui de lângă noi... fie inconștient, fie voit, fie indus...
mi-am adus aminte de niște versuri din Vasile Voiculescu:\"Tu nu uita că sunt în tine peșteri(...)
Și-adeseori când zvonul, ca orcanul,
Nebun s-azvârle-n steiul detunat,
Ca-n peștera pierdută sub pământ—
De larmă izvorâtă din suspine
O piatră cade, altele-și fac vânt,
Și bolțile se năruie în tine.\"
fiecare avem în noi peșteri, avem lagune, avem prăpăstii...avem vise și coborâri, înălțări și prăbușiri... dar mai important decât toate este cum reușim să ne înțelegem pe noi și cum îl percepem pe celălalt...
\"lasă că mă rătăcesc tot în aceleași peșteri din tine\"
oare e o capitulare, o împăcare cu ceea ce va urma, cunoscut, străbătut, sau o mască a unui vis?

mi-aș dori să ningă așa frumos și afară,de fiecare dată când sufletul nostru este copleșit de intensitatea sentimentului... ar fi precum o contopire a sufletului uman cu natura exact cum citim în balade și în basme.. ce ar fi dacă de fiecare dată când simțim aripi sufletești, am crea un basm?... e o \"invitație la fericire\":)
aceeași emi:)

ne sunt purificate:)