Lui Mircea, înainte de a pleca

În tristețea ochilor îți citesc că ai uitat de frica de ridicol și de frica de ceilalți. Este tristețea care se instalează după ce ai depășit temerile. În afara cerului nimeni nu te mai poate judeca. Îți reclami fericirea ca pe o plăcere trecătoare, te bucuri într-un fel bizar. Ai câștigat-o întâmplător, necăutând-o. Apari în fața lumii fără să-ți pui la adăpost sufletul, fără să mai ascunzi nimic: că ești nesigur, că ești uneori slab și că te lași mințit. Gloanțele vorbelor te ciuruiesc rănindu-ți sufletul dezvelit. Nici nu le simți. Viața ți-a depus cadavre la picioare și ai devenit puternic. Ai învățat să te bucuri. O bucurie stranie. Nu mai cauți decât să lupți pentru o idee ca și cum e singurul lucru care ți-a rămas viu, ca și cum ți-ai salva copilul din fața unei primejdii amenințătoare. Nu te mai poți închide în tine. Ar fi un lux și nu-ți poți permite. Nici nu mai poți avea încredere în semeni. Ar fi o naivitate. Nu-ți rămâne decât să primești trandafiri și unii dintre ei să te rănească, să dăruiești și să fii pedepsit pentru această trăire altruistă, să plângi când toți ceilalți cred că râzi. Vei fi însoțit de această tristețe și mereu va fi la fel ca acum. ...........................................................