Poezie
Gara albastră
bunicului meu, Constantin Gorban
1 min lectură·
Mediu
am să mai trec pe acasă
am să îți mai scriu câte o scrisoare
am să te mai sun să vad ce faci
am să trimit bani
să îți cumperi pâine și medicamente
promisiuni făcute când timpul îngheață
când părul ți se ridică pădure pe trup
trebuie că nu îl mai văd între atâția stâlpi de lemn
unde cuiele într-un botez de rugină sunt mirese
de ce nu am fost acasă când ți-ai făcut bagajul
de carne cu toată greutatea anilor din poze
de ce nu am știut de gara ta albastră
de trenul în care te-ai urcat spre polul cer
mi-ai scris bilet cu lacrimi și riduri zidite
pe casa de lut lăsată în gara păzită de prunci
e un frig afară și-n casa ta
nu se mai aprinde lumina
sunt acasă cu scrisoarea în mână
am venit să te văd
074852
0
de carne cu toată greutatea anilor din poze
de ce nu am știut de gara ta albastră
de trenul în care te-i urcat spre polul cer\"
scrisoarea ta netrimisă
scrisoarea lui nescrisă - decât \"cu lacrimi și riduri zidite
pe casa de lut lăsată în gara păzită de îngeri\"
asociate prezenței tale tardive, absenței lui neanunțate, se întâlnesc în aceste rânduri cântând despre regret.
un cântec trist și cald, plin de lumină firavă, chiar dacă \"e un frig afară și-n casa ta
nu se mai aprinde lumina
cei de la Electrica au tăiat firele\".
de undeva, poate că bunicul tău te citește.
Adela