Bogdan Olteanu

Te-am căutat prin ceruri Și nu te-am găsit nicăieri. E vina mea că n-am știut Să te văd lângă mine. M-am depărtat cu ochii închiși Sub povara nesăbuitelor gânduri, Când tu erai atât de

Zâmbet pe cer cu ploaie de vară și soare stingher sub nori într-o doară. Lacrimi uscate pe chipul sculptat; doruri uitate ce-n timp s-au uscat. Frumoasele vise prea iute trecute. Vecii

Plouă cu lacrimi din cer, de departe, Cu lacrimi mărunte, de-ascunse dureri. Se-amestecă-n vorbe dorințe deșarte Și toate în jur sunt doar simple păreri. Plouă și norii din cer stau să

Mi-e sufletul plin cu tine și-mi urlă a pustiu când tu nu ești cu mine. Mă rog ca un fanatic religios să te-ntărească Domnul în credință și-n voință. Aștern aste rânduri pe hârtie din camera ce

Zbucium si zarvă turbată Când zvon de furtună se-arată în zare. Lacrimi din cer și soare stingher ce parcă răsare. Ori, poate, doar pare... Să lase sfiala deoparte sfârșitul de veac ce

Când vorbesc de natură Văd munți de cenușă în tărâmuri depărtate; Aud ploaia căzând din nori amenințători; Miros dulcele parfum al florilor de primăvară; Simt blânda atingere a unei adieri de

Soare alb și vișiniu, Galben, roșu sau pustiu. Arde totul împrejur Și își pierde din contur; Nici nu știi de este viu. Soare alb și vișiniu, Verde, mov sau albăstriu. Sângele îl seacă-n

Te-am iubit, te iubesc și te-oi iubi și-n continuare... Atâta doar, iubito: acum iubirea doare. Singură speranța mă mai ține-n viață, Rătăcit acum prin noroi și ceață. Vinele m-apasă cu

Noaptea-și deapănă povestea Seacă și netulburată De nimic din ce-ar putea Face oamenii să tacă. Vântul ce-a suflat turbat Din toate puterile, Acum parcă a mai stat, Schimbându-și

Motto: În viaț-am fost nespus de crunt, Călcând hotarele dreptății. În umbre,-acuma, nu mai sunt Decât o umbr-a răutății. Om și demon stau față în față Se-nfruntă în sfârșit. Omul disperat

Mă sfâșie timpul cu-a lui nepăsare Când pe creștet mi-așază Cununa de spini a crudei așteptări. Îmi plâng cruntul destin Ce a voit ca tu, iubită, Să-mi fi așa departe. Ascult ploaia căzând În

E noapte și ceru-i de vară. Mă-nchid în lumea de-afară cum am mai făcut-o demult. Și stau, ostenit, și ascult cum doarme lumea de ceară, de nori îmblânziți și de lut. Și norii se-nvârt, și

Îți mulțumesc că exiști, Deși simțirea a-ncercat să m-amăgească, Iar mintea să îmi spună că nu ești cu putință. Îți mulțumesc că exiști, Deși nu încetam să mă-ndoiesc, Te-am știut, te-am

Mă scald în privirea de-argint a statuii De marmură albă și aur topit. Mă pierd în curata minune a firii Ce-n tristă visare s-a prăbușit. Alunec din mine și straniu mă-ndrept Spre ultimul sfert

Pe stâncile care privesc cu nepăsare în abis, Departe de o lume fățarnică și rece, Un om stătea și se gândea că-n vis Izvoarele iubirii nu pot, n-au cum să sece. „Iubirea poate fi un paradis”,

Pământul se-nălță, albit de stele, La orizontul nemuririi ce-i lipsea. Se aburcă, din tainițele-i grele, Umbrind, cu-ntreaga sa făptură, noua stea. Din răsărit către apus, turbate Treceau pe

„- Cu ce mă mângâi azi, petală? Cu ce mă mai îmbii să vin? Nectar și auroră boreală ori curcubeu și cer senin? De prințul florilor a auzit o lume-ntreagă, din apus la răsărit. Cu ce mă mai

Mă tulbură să-ți simt suflarea caldă Purtând peste timp tainice șoapte. În valuri de dor ce sufletu-mi scaldă Mă las înecat înc-o noapte. Mă asuprește privirea ta de scrum Ce-așterne peste

Ne mor părinții. Și bunicii mor. Iar noi, împuținați, ne-uscăm de dor Și-n urmă-ne privim cu nostalgia celor ce-și văd pierind copilăria. De ce ne-adulmecă moartea oriunde ne-am ascunde? Fior

Spinteci văzduhul cu aripi de foc, herube de flacără pură, și uiți că văpaie-i și-al ielelor joc ce mintea și sufletu-ți fură. Omul încredere-și pune în voi, copii ai firii sublime. De unde

Steaua ce stă pe cer Ca semn al căderii sale E-o facl-aprinsă în Infern De chinuri, rău și jale. Căci el pornit-a din abis Vrând lumii rău să-i facă. Și-acuma arde-n foc nestins Ce-l mistuie

Am vrut să cred că-i doar un moft; o, cât am vrut să cred! O biată umbră a capriciului ce și-a aflat în mine desăvârșirea. O simplă toană a unei minți necoapte ce își așteaptă încă menirea. Ori,