Bogdan Nicolae Groza

uite, iar tac! nu mai zic nimic și nici nu te-mpac hai, vorbește, vorbește, vorbește ca o găină ce tooot cotcodăcește uite, sunt calm luând distonocalm hai, strigă la mine, strigă,

mă neagă complicatul meu suflet în fiecare dimineață la ora 7.31 când îngerii păcătuiesc cu gândul la ieșirea din schimb vine vremea – spune spășit timpul – când oglinda ta va strivi oglinzile

un fel de uitare nasc apropierile noastre ar mai fi reflecția luminii pe chipul tău și inseparabilele returnări ale zâmbetului azi toate orele mele au gust de capucino mi-e dor de câteva

încă mă risipesc în catedrale de gânduri respir aceași senzație de absență și-mi destăinui mie însumi toate păcatele ne(de)săvârșite-n iubire… într-o altă rânduială a liniștii mirările se

această ridicare dinspre absență înspre dorința de a fi e consecința repetatelor căderi de geană nedeprinsă cu mânia despre uimirile împrumutate strecurate dincolo de învinuiri pătimașe nu

numai arcuirea altei priviri întârziate poate reda una dintre absențele tale punctiforme ca un văl semitransparent tras peste amintiri peremptorii în anticamera de trecere dinspre mine înspre

valul a sters scrierile mele de pe nisip nu se mai vede nimic altceva decat o spalare pripita ochii mei nu se mai indreapta spre sud ci spre un fel de a fi dor iubito tu nu cunosti bataia de

într-un alfabet neconvențional al umbrelor gri enigmatice captivante mi-am înfășurat instantaneu propria dezordine pribegind zile și nopți prin tăceri decapitate indiferent ca o moarte ce nu

am inversat mersul de la inimă la gesturi cu fiecare toamnă însuflețită iarna - tocmai de ziua mea – și în spatele surâsului formal ascund melancolic, mistic, jumătatea nevăzută a chipurilor

s-a hotărât să tacă aidoma pietrei ponce să țină post patruzeci de zile încheiate pe muntele cel rosu al rușinii și cu capul aplecat în cenușa pământului prea puțini cunoșteau cu adevărat ce

umbre pline de surprize sunt în vara asta doar canicula-i de vină că au insolată țeasta și amețite foarte, încep apoi să delireze având un motiv solid, din nimic să s-enerveze surprize surprize

iubita mea e ca un copil răsfățat când îi iau jucăria preferată numită dragoste se bosumflă apoi își umflă supărată pieptul și țipă… neacordându-mi dreptul la dulce împăcare decât noaptea

tresăririle au un fel de strălucire perdeluită pentru a da citire uimirilor de pe chip e nevoie de sinceritate. ca într-o repetiție a vieții - legat la ochi fiind - ordinea inversă a

Un zeppelin în aer explodează – E gândul meu ars ce încă mai visează… Fără contur și formă, fără de culoare Vântul vrea din nou în mine să coboare Între nord și sud mai pendulez și azi Cu

pauzele de respirație pe care le fac zilnic - până se sufocă pereții – se datorează prea deselor rămâneri pulverizate în răstignirile tale energofage. pot să refuz iar dreptul la anestezii

atenție! se închid ușile și nu se mai deschid decât la următoarea stație a vieții cu peronul pe partea adumbrită a inimii… întârziații la întâlnirea cu a doua șansă mai trebuie să aștepte. o

Lapidare trăiri pe un tăiș ascuțit de bisturiu. Derapaje derutante de atitudini, în curba sinusioasă a vieții. Drame personale în paharul cu apă al furtunii creierului. Gând îmbrăcat în alb la o

acolo dincolo de nopțile ultraviolete se află un alt destin o altă lume un alt timp tărâm inaccesibil propriilor trăiri galopez cu gândul pe spatele abrutizat al sufletului în amețeli colosale

saltimbanc la închirieri de priviri afazice evanescente mi-am învăluit în colosale tăceri nordul ochilor impersonali și mi-am restricționat brutal sfășierile de leoaică tânără mimând din retina