Boeru Viorica

Am ieșit pe terasa complexului Apolo, să admir cele două creste de munte, cu gulere mari, argintii și aurii, care ies ca niște ziduri de cetăți, sau uriașe statui din piatră, cu diferite

-“ Ați auzit? A cântat găina cu gâtul gol , cucurigu,…e semn rău.” a spus mama, care pe lângă asta știa mai multe despre evenimentele ce se petreceau. Se șușotea sau se spunea în vorbe

Ce n-aș da să mai fiu eu, Dar sunt frunză dusă-n hău. Aș vrea iar să fiu ființă, Nu fân sec într-o căpiță. Aș vrea iar să văd cu ochii, Nu așa din \"Piatra Dochii\". Când sunt mac, când

Ai greșeli gramaticale, Se repetă mai mereu, În rest ai talent. Pe cale, Te ajuta Dumnezeu.

-\"La prozodie ai talent, Dar, numără cât mai atent, Câte picioare are-un vers.\" -\"Da? Eu știam că-s pentru mers!\"

Un coleg, ce scrie-n trap, Îmi spuse cu-nverșunare: -\"Fii atentă la picioare.\" -\"Eu, am scris numai din cap!\"

Vântule! Umbli printre crengi Taine să deslegi? Le culegi și-apoi, Copacii-i despoi. Omule ! Umblu pe-unde-ai spus, Pe

Ar fi mai bine să fii mut. Spunând tot adevărul În fața celor de temut, Pustiu ți-e viitorul. Ar fi mai bine să fii orb. De ți-au văzut văzutul, În hrana ciocului de corb Se va-ngropa

Iubirile-s culori nemăsluite, Încondeind în chip, o stare pură, Cu sufletul străin de gol sau ură, Descoprind trăiri nebănuite. Cuprins de patimă, uiți viața dură, Ce dă

Dezgolită de frumos, Cu dinți rari și strâmbi, Încearcă puterea haosului.. Lătrat de câine încolțit.. Sluta care- și răzbună sorocul cumplit.. Lava ce fierbe sub munte mocnit.. Asul

Milă mi-e de tine-albină. Mă-nțepași. Al tău venin, Leac imi este. Nu am vină Ca tu mori ca din senin. Ce natură pătimașă Te-a-nzestrat cu acest ac? Cum vezi om ești nărăvașă. Repede

Am căzut fără să vreau. Nimerind intre urzici, Aspre, lungi, mă înțepau. Oare nimeni nu-i pe-aici, Să mă suie iar în pom Unde mă simțeam acasă ? Dar trist. Mă găsi un om. Fără milă-am

Când seara este-nvăluită În întuneric, fără leac, De nu e lună-i cătrănită, Cu plete lungi, pe trup cu frac. De frică și natura tace. Doar cumpăna fără să vrea, Drumeților nu le dă

O clipă, două-ai dispărut Și linistea m-a-mpresurat Ca o povară. Un semn, un scurt sărut Și timpul orb, nemăsurat, Se cerne iară. Și te-ai întors ușor, zâmbind, De parcă nici n-ai fi

E vesel nebunul când jalea-i mai mare Și urlă când doarme natura și noi. Se luptă cu chipuri ce n-au arătare Și vise își face când calcă-n noroi. Pe drumuri când pleacă, e singur, dar duce Cu

Mi-e sufletul departe-ntors în seri târzii și iara, Îmi amintesc cum ne-ntâlneam sub plopii de la țară. Când poposeam colo-n zavoi, la margine de apă Și nu credeam că

Pentru filozofi am stimă, Fără-accent și fără rimă, Dar eu cred că poezia, Nu-și merită agonia...

Mă doare, Drumul, că-l pășesc Și nu știu unde mă va duce... Mă doare, Noaptea, c-o aștept Doar pentru alții ca să-i culce... Mă doare. Ziua iar m-a prins, Cu ochii cercetând

Mă caută-amintiri pierdute, Îmi tulbură gândul năuc, Se-adună vremile trecute De mult, pe deal, Sub nuc. Aud un foșnet, dar departe, Mă-ndeamnă

Când roua ochilor s-a strâns Înfierbântată de suspine, Șirag de perle s-a prelins, Făcând o cale pân-la tine. Nu te-au găsit cum au crezut Și nu le-ai luat măcar

Un vânt șăgalnic, a lăsat Zefirul cald în urma lui, Dar l-a legat cu jurământ, S-alerge singur și haihui. El printre ramuri se juca, Pe