Boeru Viorica

În glastra plină cu boboci, Un trandafir a înflorit. L-am sărutat, l-am mângâiat, Dar o petală s-a-ndoit. Sărut petala ce se

E-atâta liniște la mine, Că mă întreb de sunt în viață. Aud cum sângele în vene, Desface nodul de la ață. Că-i întuneric, nici nu-mi pasă, Atâtea

Zbori, petală argintie, Singuratică și tristă, Crezi că nimenea nu știe C-ai fost albă, c-ai fost ninsă? Te privesc și intru-n mine, Ca-n

De sus, din cer, picură lacrimi, Iar lacrima stinge durerea Din trupul ce-i supus la patimi, Iar vorba Lui, este tăcerea. Și-ar vrea mulțimea să i-o stingă

Când gerul se juca pe geam Cu pana-i înghețată , Privea la mine cum zâmbeam, În somn, ca niciodată. Trezindu-mă, erau deja Flori multe pe

Fugeam de-un gând ce nu se curmă, Pe o potecă tare-ngustă. Călcâiul rămânea în urmă Și se lovea ușor de fustă. Fugeau și clipele cu mine, Pe

Când privesc în întuneric, Gândurile, ca în stâncă, Sapă-n căutare-adâncă, O fărâmă de lumină Și de frică, se închină. Treze și nestăpânite,

Un trunchi bătrân s-a gârbovit De-atâta rod dat peste vreme, Dar, un vlăstar mic s-a ivit Din rădăcina care geme. \" Să nu mă cerți,

Ploaia binefacătoare, A pătruns la rădăcină, Surprinzând o plantă care, Se ruga, ca ea, să vină. Îsetat, pământul moare, Sugrumând

Odată cu adierea Ce mângâie-nserarea, Inima mea tulburată, Își caută-alinarea, Și-n taină se duce departe, Unde-i măicuța-n pridvor.

Zumzăind în zbor rotat, Se apropie de floare, Sub hipnotic sărutat, Prind polenul pe picioare. Astrul zilei n-a uitat Arzător să

Afară plouă-adevărat, În mine ploaia plânge, Iar binele-i de cumpărat Și nu știu de-oi ajunge Să iau și eu

Ai stat vreodată la răscruce Când sera ca un vrăjitor, Se furișează și aduce În suflet, spaimă și fior? Ai stat vreodată la răscruce Venind din pribegie grea, Și tot privind la vechi