Boeru Viorica

Þin șapte note-n pumn, cu greu, Iar mintea naște melodia În ton minor, dar nu mereu: Și-mi recunosc copilăria. Cu gândul la trecutul meu, La rugăciuni către Maria, Þin șapte note-n pumn

MOȘ CRÃCIUN Ce n-aș da să fiu copil, Moș Crăciune, moș hoinar, Ca atunci când tu, tiptil, Furișat, veneai cu dar. Nu știai că eu puneam

Să lași în urmă amintiri, În tesaturi de-nvinuiri, Să calci speranțele ce dor, Când nu iubești, este ușor. Să spui auzului: „ Surd fii, La vorbe dulci, la nebunii.” Să râzi de tainicul

Eee! Somnul ce-ar fi fost al meu, Prin beznă umblă , teleleu. De-un vis frumos m-a păgubit, La ochi să-mi vină, nu-i grăbit. O sta la geamul ce-i închis De mâna mea. Asta precis, Că

Lasă scrisul să alerge peste foaia fără dungi Și cotrobăie prin creier, cu aceste versuri lungi. Vezi, că labirintu-i mare iar tu trebuie s-ajungi La o singură-ncăpere, făr-să tai și

Daa, mai pleacă-odată iarnă... Toți sub nea gândim la fel, Nu-i deajuns că de-astă toamnă Ningi? zicea un ghiocel. Auzii și eu prin zvonuri, Că așa mare și rea, N-a mai fost de mult. O,

Când gândurile dau năvală De-odat, ciudat de diferite, Încerc să le așez pe-o coală, Pe ici, pe colo, șlefuite. Dar unele nu vor să creadă, În stil, în rimă, în cuvinte, Și foarte greu le

A apărut ca o minune În zori, pe-o ramură de tei, Iar altele parcă anume Se înfoiau în jurul ei. Primeau același soare dulce, Pe-obrazul fin, de rouă ud, Zefirul venea să le culce Cu cântece

Când rupte din tulpină vă jertfesc, Deținători de suflet omenesc, Sfârșiți al vostru tainic, Dureros canon, Strânse la piept, Sau pe a celora Ce mor..

Dormi! Păcat. Þi-aș fi vorbit, Despre albastrul infinit, De timpul care a sorbit Atâtea nopți ce ne-au unit. Dormi.. Și visul să te ia. În brațe calde să te dea Și să sfârșească-n zori

O seară în tăcere, cu unde de mister, Un zâmbet care piere la prima tresărire, O rugă fredonată ce urcă înspre cer, Doi plopi ce n-au astâmpăr, sau,

Încerc să-mi construiesc catrenu, Cu o-ntâmplare nu hazlie, Prins la furat popșoi Ilie, Fugea pe miriște ca trenu.

Mă-nchin sfios, mă iartă dar, Cetate-a vieți-mi pure. De dorul tău, tu n-ai habar, Tânjeam în clipe dure. Deși-am venit așa târziu, Apelul se mai strigă. Prezent ! Voiesc de-acum să fiu,

Când erai medievală, Spunea un prevestitor C-ai să-ajungi cu mare fală..... Eu priveam din viitor. Sau Toți te-admiră Sighișoară, Cântec, dans, câte-un sonet... Rău îmi pare-ntâia

De unde ești, de unde vii? Dar s-ar putea chiar să nu știi. Întorci pe dos toată natura, Iubirea-nlocuind-o ura. Interesant, păstrezi măsura, Prin univers te dai de-a dura, De unde ești, de

Tensiunea-i este mare, Nesărat mănâncă sper, Dar în epigramă are, Multă sare și piper.

Iau paltonul, iau și coșul, Poate cumpăr azi cocoșul, Pun și-un cui în portofel, Ca să-mi pun pofta în el.

Ce e noaptea dacă nu-i Luna sa o-mbrace În mantia-i de argint? E beznă și pace. Dar când vântul nărăvaș Liniștea i-o fură Și complice, luna, dă Umbrelor făptură? Pregătită pentru

Păcatul s-a suit în pom Fără picioare, fără scară, Trimis anume pentru om, Cu amăgiri care să doară. Păcatul Evei, acel măr, Ce l-a-nghițit Adam cuminte, I s-a oprit, e adevăr, În gât.