cel mai bun sport
de înviorare e datul cu privirea de lucruri
dimineața vezi altfel și ochiul
se deschide mai mult cu fiecare
obiect câștigat privirii
dulapul ăla vechi trebuie musai
să-ți
Madona mea de struguri,
Cu brațul tolănit pe pârg
Cad globuri de vin cu raiuri rotunjite-n bob
Plouându-mă ca o încântare de vară și
Învinețindu-mi slova viei în piele.
Vrei să m-ajuți să-ți
Icoane vechi, amestec de smerenie și exuberanță,
Mai trec și azi prin fața lor,
Nu mă scrutați dojenitor,
Ferestre de lumină și speranță!
Spre ce palate-adânci privirii vă deschideți?
Ce fețe
Pisici, pisici, cartierul este plin
De-a lor deliruri citadine,
Cu tremurări în glasuri vin
Distinsele seratelor feline.
Când luna se pogoară la ferești
Întregul lor popor înnebunește
Și-n
Maria del Albiento
ne toarnă viețile-n pahare
cu dezinvoltura cu care
ar săruta.
vinul patinează din sticle
și zvârcolește-n mese
inel înspumat
de logodnă
moș Asturias, mă ia de umăr
Duh al aerului, silful, forme largi închipuiește,
Ca jonglerii mingi de spumă și de vânt în cer rotește,
Iar în case se strecoară – numai dânsul știe cum –
Distilând din flori uscate stinsul
Se spune c-a fost cândva, într-o țară depărtată,
Vasilisc cu traiul singur și privirea blestemată,
Sub ai cărui ochi năprasnici, totul împietrea pe veci,
Astfel că, în orice clipă, el vedea doar
În trecut, în vechea Romă, zeul cel cu două fețe,
Vrând pe cetățenii urbei compasiunea să-i învețe,
Le-a amestecat în joacă chipurile între ele
Când dormeau, ca la trezire cine pleacă să se spele
Suferea de-o boală rară un rajah din Serendip,
Căci prin trupul său, nu sânge curgea-n vene, ci nisip
Din granule aurite, ca prin trupul de clepsidră,
Spre fractali de vinișoare rămuroase ca o
În Infern scânteie lacul titanidei Mnemosyne,
Al Memoriei, cu ape ce de amintire-s pline,
Căci pe unda-i fermecată se-oglindesc la nesfârșit
Ochii toți, ce vreodată înăuntru-i s-au privit,
Ochi
Se lasă-ncet amurgul sfințind podul Rialto,
În aer risipite, soprane voci și alto
Răzbat de la concerte de operă din sale,
Sub pod trece-o gondolă – singurătății sale
Îi mai surâd doar luna și
Taciturn și vast, oceanul poartă-n sine ca-ntr-un sipet
Lumi profunde, încâlcite, de sargase și corali,
Insule se țes din verva fremătând de-al vieții sclipet
Și plutesc în larg de-a pururi sub
Suflet blestemat e djinnul, niciodată să-și găsească
Pentru firea-i pătimașă o expresie trupească,
O frântură materială sub a soarelui lumină,
Care, blândă, primitoare, duhul veșnic să-i
Bufonul trist adânc râvnește la mâna fetei de-mpărat,
Cu giumbușlucuri felurite el chipul i-a înseninat,
Dar când să-i spună-a lui iubire, ea hohotește-n continuare,
Căci declarația o glumă,
Pe druidul orb Keranon l-au adus, de braț purtat,
Din împărătescul ordin, sub escortă la palat.
Faima lui se răspândise din pădurile străbune
Ale Galiei, slăvindu-l ca izvor de-nțelepciune.
Se
BI