Blesneag Stefan Ionut

În trecut, două amibe din oceanul primordial Dezbăteau cu-nsuflețire un subiect esențial: „Hai să evoluăm, rostise cea dintâi zâmbind hoinar, Până n-om mai ști ce suntem, nici ce specie

femeia stearpă a tribului, femeia hulită de trib primi de la vrăjitorii tribului o păpușă înfășurată în cârpe, să o legene, să o țină la piept și prin puterea ei magică păpușa să îi dezlege

Golul de dinaintea golului, dragă Emil, e acea stare ce te cuprinde când te afli în fața porții, dar nu poți șuta golul de aur din cauza presiunii psihologice a tuturor antrenamentelor care te-au

Piramida Căutat-a faraonul nemurirea în nisipuri, Mii de arhitecți și meșteri a silit în mii de chipuri Să-i clădească piramidă către-a cerurilor porți, Viața-ntreagă ctitorit-a doar mormântul

cartea cu pagini sferice, cartea cu pagini care te încojoară din toate părțile ca un ou, le citești una după alta și le rupi apoi, ca și cum ai rupe coaja oului pe dinăuntru, ca și cum te-ai

În exil îl trimisese nemilosul împărat, Dar mai crunt a fost Ovidiu de-a sa muză exilat, Care numai ce-l prinsese sub dezmierdul altei muze Că și începu, geloasa, inspirarea să-i refuze Și-l

Ralu-i încă o copilă Și-i așa sâcâitoare, Că o ține-nchisă vodă, Cu cincizeci de-nsoțitoare. Despre ea se vorbesc multe În perfidul București, C-ar sorbi la cină aur Și-alte-asemenea

Țarina a-nvățat rusește De tânără (nemțoaică fiind), Acum mai bine ea vorbește Ca rușii care nu se prind. Ea știe chiar și franțuzește: Pe la mărețe sindrofii, Cu Potemkin ce o iubește Își

Când Columb se întorsese cu corăbiile pline De podoabe aurite, de safire și rubine, O corabie umpluse doar cu mândre colivii Unde forfoteau frenetic papagali cu pene vii. Păsări încă neștiute

Într-o zi, lui Don Giovanni Donna Anna i-a lăsat Un inel cu piatră rară pe cearșaful parfumat, Și din patul plin de roze i-a rostit zâmbind așa: „Te implor ca niciodată să nu-l scoți din mâna

apar încet întâi ca niște umbre și abia apoi prind carne și le foșnește pielea asurzitor, ei calcă cu răbdare și sub piciorul planetar lacul se învârte-n cercuri trăgând spre sine trestii

Fată din flori, ea avea trăsături de floare, Mici rădăcinițe erau degetele picioarelor ei, Da, picioarele ei trebuiau plantate într-un ghiveci ca să nu se usuce, Până la glezne pământul o

viața trece prin lume pe vârfuri se oprește doar ca să facă nod pescăresc iubirii dintre oameni, ea se înaripează din lucruri mărunte și își duce mâna la frunte să privească soarele. am

simulate, umbrele din geam par a se juca de-a timpul, proiectate, aș zice chiar lipite de un perete dubios de alb. eu nu le cred, eu am un fel de bătrânețe a ochiului împrumutată din

noaptea, leul își poartă prăzile în gură el își duce propriul cadavru la adăpost, acolo unde își dorește să moară, pe câmpul ce arde scaieții în bezna bătrână sau chiar pe stânca