În trecut, două amibe din oceanul primordial
Dezbăteau cu-nsuflețire un subiect esențial:
„Hai să evoluăm, rostise cea dintâi zâmbind hoinar,
Până n-om mai ști ce suntem, nici ce specie
Sătul că-n meditații nu află vrun răspuns
Și cele neștiute rămân de nepătruns,
Kazuo pe maestrul Sengai îl luă la rost:
„Cât mai durează drumul strădaniei anost?
Când voi afla în fine temei și
În nopțile de-argint, la cinema,
actorii morți ne par atât de stranii,
din pânză ne vorbesc ca suveranii
unui tărâm ce nimeni nu l-ar putea vedea.
Când moare un actor, parcă se schimbă
și
Azi e-o zi mirabilă,
Tu ești remarcabilă
Și nici nu-ți stă rău
În mătase, zău!
Rochia de tul
N-aș putea destul
Să ți-o preamăresc,
Când te întâlnesc.
Pasu-ți când se lasă,
Spuma-i
femeia stearpă a tribului,
femeia hulită de trib
primi de la vrăjitorii tribului o păpușă înfășurată în cârpe,
să o legene, să o țină la piept și prin puterea ei magică
păpușa să îi dezlege
Golul de dinaintea golului, dragă Emil,
e acea stare ce te cuprinde când te afli în fața porții,
dar nu poți șuta golul de aur din cauza presiunii psihologice
a tuturor antrenamentelor care te-au
S-ar fi cuvenit, cum Noe animalele salvase –
Specii multe, minunate – de teribilul maelstrom,
Un alt Noe, chiar mai nobil, cu purtări mai generoase,
Să se-ndure și pe-o arcă să le scape și de
Devorat de înfocarea unor negre năzuinți,
Prințul Narcis se-nchisese în palatul cu oglinzi,
Unde chipul îi răsare surâzând de mii de ori
Din firide și chenare, într-o mare de culori
Ce
De la fereastra mea pornește orice stradă,
Și Via Appia și Königstraße,
Champs-Élysées și Zeltnergasse,
Nevski Prospekt, ba chiar și Drumul de Mătase.
Îmi e de-ajuns pe toate să le-nchipui,
Cu
Piramida
Căutat-a faraonul nemurirea în nisipuri,
Mii de arhitecți și meșteri a silit în mii de chipuri
Să-i clădească piramidă către-a cerurilor porți,
Viața-ntreagă ctitorit-a doar mormântul
cartea cu pagini sferice,
cartea cu pagini care te încojoară din toate părțile ca un ou,
le citești una după alta și le rupi apoi,
ca și cum ai rupe coaja oului pe dinăuntru,
ca și cum te-ai
În exil îl trimisese nemilosul împărat,
Dar mai crunt a fost Ovidiu de-a sa muză exilat,
Care numai ce-l prinsese sub dezmierdul altei muze
Că și începu, geloasa, inspirarea să-i refuze
Și-l
Ralu-i încă o copilă
Și-i așa sâcâitoare,
Că o ține-nchisă vodă,
Cu cincizeci de-nsoțitoare.
Despre ea se vorbesc multe
În perfidul București,
C-ar sorbi la cină aur
Și-alte-asemenea
Țarina a-nvățat rusește
De tânără (nemțoaică fiind),
Acum mai bine ea vorbește
Ca rușii care nu se prind.
Ea știe chiar și franțuzește:
Pe la mărețe sindrofii,
Cu Potemkin ce o iubește
Își
Când Columb se întorsese cu corăbiile pline
De podoabe aurite, de safire și rubine,
O corabie umpluse doar cu mândre colivii
Unde forfoteau frenetic papagali cu pene vii.
Păsări încă neștiute
Într-o zi, lui Don Giovanni Donna Anna i-a lăsat
Un inel cu piatră rară pe cearșaful parfumat,
Și din patul plin de roze i-a rostit zâmbind așa:
„Te implor ca niciodată să nu-l scoți din mâna
[Notă: Fiecare \"păpușă rusească\" se poate citi separat.]
prolog
păpușă rusească
veșnic gravidă cu tine,
adâncită atât de mult
c-ai început să locuiești în tine,
stai pe un raft și îți
apar încet
întâi ca niște umbre
și abia apoi
prind carne și le foșnește
pielea asurzitor, ei calcă
cu răbdare și sub
piciorul planetar
lacul se învârte-n cercuri
trăgând spre sine trestii
Fată din flori, ea avea trăsături de floare,
Mici rădăcinițe erau degetele picioarelor ei,
Da, picioarele ei trebuiau plantate într-un ghiveci ca să nu se usuce,
Până la glezne pământul o
Trist biograf de vieți mărețe,
Învăluite-n legendarul nimb,
Trist biograf, lipsit de tinerețe,
Dar nici în vârstă, parcă suspendat în timp,
Scriind de falnici regi, împărătese,
Trecutul lor
viața trece prin lume pe vârfuri
se oprește doar ca să facă nod pescăresc iubirii
dintre oameni, ea se înaripează
din lucruri mărunte și își duce mâna
la frunte să privească soarele.
am
simulate, umbrele din geam
par a se juca de-a timpul,
proiectate, aș zice
chiar lipite
de un perete
dubios de alb.
eu nu le cred,
eu am un fel de bătrânețe
a ochiului împrumutată din
noaptea, leul își poartă
prăzile în gură
el își duce propriul
cadavru la adăpost,
acolo unde
își dorește să moară,
pe câmpul ce arde scaieții
în bezna bătrână
sau chiar pe stânca
Nimic nu stăvilește cortegiul stigian
Al furiilor care, cu mii de șerpi în plete,
Se-mprăștie prin lume, gândirilor încete
Să le așeze-n față un dureros ecran.
La mesele bogate, unde domnesc