Poezie
Fabulă darwiniană
2 min lectură·
Mediu
În trecut, două amibe din oceanul primordial
Dezbăteau cu-nsuflețire un subiect esențial:
„Hai să evoluăm, rostise cea dintâi zâmbind hoinar,
Până n-om mai ști ce suntem, nici ce specie măcar...
Să ne pierdem în visare în solfegii vegetale,
Să creăm marsupii, gheare, să fim niște animale!
Nimeni n-o să știe taina jubilațiilor noastre
Când din simple euglene ne vom face alge-albastre,
Nici când luminos în soare ne-om întinde dornic cilii,
Nici de bucuria pură din spirale de cochilii...“
Dar cealaltă se răstise: „La ce-mi trebuie, surată?
Mie-mi șade-atât de bine să rămân neevoluată.
De nimica nu duc lipsă, hrană am în citoplasmă,
Pentru ce, ca o nebună, să-mi pierd vremea c-o fantasmă?“
Și-a plecat mâhnită prima, târșâind pseudopode,
Se duse să evolueze la râpa Uvedenrode,
Unde zac în adormire formele neinventate,
Unde timpul le măsoară și le-nchipuie pe toate,
Unde însăși devenirea e la rang de sacru act,
Unde zilnic e Geneză sub un demiurg abstract,
Ce nicicând nu terminat-a îndelung procesul său,
Ci în fiecare clipă mai scoate ceva din ou.
Ea se lasă copleșită de frumoasele mistere
Și puterile Naturii întregesc a ei putere,
Și cu forță se divide, se-nmulțește, se preface,
Devenind dintr-o amibă un bacil la patru ace,
Iar apoi tot mai cu viață se-ncordează și devine
O gingașă euglenă cu striaje și buline,
Un mărgean, o madreporă, un burete, o sargasă,
O meduză îmbrăcată în șalvari albi de mătasă,
Vierme-apoi și melc și scoică, sepie și stea de mare,
Rac și scorpion, cicadă, fluture zbătându-și tare
Aripile ca de înger ce înoată în polenuri
Colorate-n fard de aur și cu mii și mii de tenuri,
Iar apoi suind de-a valma pe-o coloană vertebrală –
Ca de templu! – se-ntrupează în efigia sacrală
A edenicului pește, dar în broască o preschimbă
Un păcat latent, din suflet, întru care se perindă
Ca o salamandră-n flăcări sau ca șarpele-n cuibar,
Crocodil devine broasca, cu cioc lung de păsărar,
Șoarece de câmp și mâță, maimuță suită-n pom,
Până s-a făcut, vezi bine, specia numită om...
Milioane de-ani trecură, preumblându-se pe mal
Ea zărește o băltoacă din oceanul ancestral,
O băltoacă oarecare, dar într-însa parcă știe
Că acolo-i și amiba ce-i vorbise cu trufie.
Către ea senin surâde: „O, ce demnă ești de plâns!
Dacă n-ai venit cu mine, astăzi te privesc de sus...“
Dar amiba, pizmuind-o pentru faptele aceste,
S-a făcut creaționistă și-a-nceput să le conteste.
00964
0
Despre aceasta lucrare
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 397
- Citire
- 2 min
- Versuri
- 50
- Actualizat
Cum sa citezi
Blesneag Stefan Ionut. “Fabulă darwiniană.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/blesneag-stefan-ionut/poezie/14137539/fabula-darwinianaComentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.