Belean Maria Ileana

să înțeleg... Mă agăț frenetic de firul de iarbă, nu-i găsesc marginea, din care să-mi iau țărână, să modelez cu sidefiul mâinilor, încă o stea însingurată, albastră, a mea!

aleargă în timpul în care puteam împletii margarete. Cununa o așezam în gardul de nuiele. Bunica spunea că atrage dragostea, așteptam, o credeam. După ore, zile, se uscă și eu odată cu

în pagini, înzăpezit va fi drumul, de lungi asteptări… Spinteci duioase pânze, precum Iona, dar fiecare cu nada sa, fiecare cu cercul său albastru în care fluturi se zbat în

Odată  îmi era teamă de fulgii albi, pufoși,  să nu-mi atingă fața, buzele,  nu știam ce gânduri au, că poartă câmpul în palme …  sângele urca în bujori, în privire - Evanghelia era sacră

Destinul pe care-l vreau e lângă pasul tău, cu mâna întinsă aștept la colț de stradă lumina unei primăveri în muguri fiorul doarme destinul pe care-l am e sclavul unei frunze

după o noapte albă odaia-și numară firele cărunte haina-i ponosită, e rece la răsărit soarele tremură de frig sunt singură la marginea drumului curcubeul s-a ascuns în cuta hainei pâinii

în vreme de retriște pașii ma duc în spatele casei la pădurea de salcâmi doar aici caut nestingherită în trup veșnicia doar aici pasărea săgetează urma de gând doar aici nu ajung cu

Răspund florilor de magnolii din colțul abrupt al odăii: -Ai așezat mii de stele pe cerul nopții, ai îmbrăcat de mii de ori cămașa albastră, fâșii rămase sunt vindecate de razele blânde ale

să te întorci nu plâng cu picioarele pline de noroi stau în pădurea de cuvinte nespuse te strig nu am știut dacă ai nume numai cu rasuflarea poti rupe sârmele ghimpate numai cu

fără zâmbet mă scufund în teama de a nu cădea din cer acele tăcerii răsar în zăbrelele privirii ceața umple golul puține lucruri sunt gri ca distanța dintre două umbre de murmur de

se frâng ramuri de la o vreme nu mai știu pe ce umăr să-mi reazăm clipa mă afund în viață ca Hansel și Gretel fără cale de întoarcere aștept latentă sunt zile în care-mi

toamna scutură ploi pe crengile viței de vie eu o mână prin fereastră prind ultimii stropi recunosc căldura verii în ei nopțile senine privirea-mi rămâne încremenită spre cer s-a

Casa mea așezată pe coasta unei văi ferestre mici lumina intră greu dar atâta timp cât cumpăr iluzii pentru zile când nici o rază n-ajunge păsării prin ochi mă-nfrunzesc noaptea-și uită