apele învolburate ale amurgului
ploile dese din jur tânguielile fără sfârșit ale Irinucăi și a ta din poeme mă fac să cred că anii adună în riduri urâtul nemulțumirilor îți place să te zbați în plase himere
este pentru prima oară
când ploaia vine îmbrăcată-n alb broboade sidefii caută piersica buzelor clipa întinerește sub greutatea acestei atingeri trage pădurea să împărțim frunzele una ție una mie aceea
nu mai privesc absentă
cum ploaia despletește cu un gest încetinit gândul tremurul privesc steaua la ore când strălucirea e dincolo de eu răsfoind paginile cordului - tu ești aceea întrebarea un
nedumerirea la margine de drum
își ține capul în palme din lutu-i modelat elegant scapă doar câteva întrebări împiedicate nătânge suficient de neimportante -față de zâmbetul larg al prințului din Ursa Mare-
din mine crește o altă haină
ezit să o îmbrac știi cum e golul acela după ce rămâne creanga de măslin fără frunze sigur știi privesc pânza albă atârnată eșarfă la colțuri de poeme aștepți să-i cânt în culori cât mai
este așa de ciudat
când știu că mireasma sfârșitului e-așa aproape în singurătatea lor nădejdea o împart între ei da sunt vecinii mei anii le-au aplecat umerii de câteva zile câinii parcă ar număra
nu mă alunga
nu plâng privesc cu dor drumul ce urcă șerpuind cu zilele anii nici aici nu mai sunt acasă oriunde privesc îți simt șuierul șoaptelor lungite până-n tălpile goale de aceea ard
azi din nu știu ce motiv
nu mă doare clipa aceea singură poate că este luna plină punte între gând și călcatul cămășii poate că acest gând s-a scurs în pământuri neroditoare nu mai dau curs întrebărilor cert este
acum înțeleg bătăile dese
nu le mai cercetez motivele le dau drumul în singura clipă rămasă la poartă îmi place emoția aceasta pe prispă este mereu loc de câte zece împart cu tine fiecare atingere din
măriucă
zugrăvește odaia după fiecare sărut aprins uite scrumul umple colțurile vocea bunicii mângâie ridică colțurile zâmbetului împletește cea mai frumoasă pâine resturile bunăstării
am decis
să las copilul să coboare din icoană să o ia desculț pe drumul destinului nu mai privesc surâsul sângeriu al mărului temnicer tăcut ...crud nu știi ce cauți ai bocancii însetați
imaginează-ți
că respirăm pe același ritm că în mână ai buzele care te-au ales emoții întinse palete de culori pe un șevalet al pădurilor prea-înfrunzite scorbura te așteaptă cu pâine și sare
fulgi
odată îmi era teamă de fulgii albi pufoși să nu-mi atingă fața buzele nu știam ce gânduri au că poartă câmpul în palme sângele urca în bujori în privire - evanghelia era sacră erai
te minți singur
îți închipui maci crescând din umeri somn albăstrit de cea mai frumoasă așteptare iubite oprește-te te minți te minți că știi cum dulcele șoaptei este sete … aduni himere
drumul spre casă
în zi de sărbătoare are miros de busuioc și mir în buzunar bunica avea resturi și de anul trecut când venea tot cu duminica și ne-o împărțea frățește și în celalalte zile de
să nu mă chemi
în plimbările tale nocture oricum voi veni așa mi-au prezis ursitoarele la întâiul plâns - Maia, ești predestinată să însoțești îngerii lumina ochilor tăi va sfărma pietre în zborul
te rog
nu mai vorbi de liniști împiedicate nu ști pe ce cărări urci te las... să prinzi singur amintirea clipei de fapt nu ai nici amintiri poate una care se mai chinuie să treacă dincolo de
erai frumos
vocea suavă știa să dea curs înfloririi stângaci sau nu îndepărtai șuvița după lobul urechii să poți atârna povești … te jucai aveai dreptate când afirmai că deții monopolul
crezi că nu știu
că acest zbor este amăgire știu dar nu-i pot rezista este prima dată când ploaia vine îmbrăcată-n alb până și gândurile-i sunt albe privește clipa ce frumos întinerește sub fiecare
niciodată nu voi rămâne fără cuvinte
chiar dacă îmbrățișarea lor întârzie în vreun bar netot dintr-un cartier fără stradă tot vor ajunge pentru nupțiala îmbrățișare dacă va fi pentru ultima oară tot o vor face nu oricum
tare mult mi-am dorit un semn
întindeam durerea până la lună și înapoi mă voia ardea așteptam să mă întrebi dacă mi-e frig să-mi învelești umărul cenușiul privirii zâmbesc durerea o adopt ca stindard
învăț să trăiesc
fără nevoia de tine de rostogolirea printre flori de dor am învățat că sălciile pot lua locul părului mâinilor întinse a rugă doar spre răsărit singur poemul îl vei ține treaz și eu
drumul spre casă
în zi de sărbătoare are miros de busuioc și mir în buzunar bunica avea resturi și de anul trecut când venea tot cu duminica și ne-o împărțea frățește și în celalalte zile de
împărțim duminica dacă vrei
ador duminica aceea din fiecare zi mă ia de mână și-mi arată cerul nesfâșit de nori - maia vezi printre nori luminița - o știu dintodeauna legătura este strânsă îmi duce
