Poezie
fulgi
2 min lectură·
Mediu
odată
îmi era teamă de fulgii albi pufoși
să nu-mi atingă fața buzele
nu știam ce gânduri au
că poartă câmpul în palme
sângele urca în bujori
în privire - evanghelia era sacră
erai așa aproape
voiam să-mi dai sărutul
să mă conving că are culoarea macului
dar ca într-un slow motion infinit
pierdusem pariul cu focul chemării
trecător
peste creștetul anilor
visul a uitat să prindă rădăcini
… știa ce știa
veni-va timpul ca pământul ascuns între șoapte
să se scurgă latent
mimând pofta de mărinimie
nu mai dau satisfacție încrederii
privesc chipul tău blând cum imploră în absida dimineții
cobor hotărâtă
las strânsoarea pieptului gaj sorții
pofta de împărtășire evadează
să știți și voi că roșul îmi dă târcoale ca o haită flămândă
azi
eu și cu tine- un oarecare-
am terminat de numărat cele o mie de clipe care ne despărțeau
trăiri încolăcite
înfiorate
ca o primă atingere a fulgilor de nea
ne șoptesc povești
așa de mult vreau să te sărut
încât buzele caută să-ți atingă chipul
lumina lunii intră ca o avalanșă pe geam
deschizând porți
totul în odaie se preschimbă-n crini oriunde privesc
în frunte
buze deschise ahotnic spre prea mult alb
în pământul scurs spre nicăieri
prind rădăcini
îmi strânge pieptul
șoaptele-ntre noi respiră sacadat
crinii cresc mult mai mult
se lipesc de cer
iubire
alb
...
zbor
între luceferi cu liniștea sub braț
caut cu privirea o margine de crin
nu mai știu să găsesc resturi printre raze
aud doar cum se scriu cuvintele
renegând visul sub care se întorc în somn fiori
numai eu și macul flămând
mai stăm între pietre
la pândă…
002231
0