Belean Maria Ileana

ploile dese din jur tânguielile fără sfârșit ale Irinucăi și a ta din poeme mă fac să cred că anii adună în riduri urâtul nemulțumirilor îți place să te zbați în plase himere

cum ploaia despletește cu un gest încetinit gândul tremurul privesc steaua la ore când strălucirea e dincolo de eu răsfoind paginile cordului - tu ești aceea întrebarea un

își ține capul în palme din lutu-i modelat elegant scapă doar câteva întrebări împiedicate nătânge suficient de neimportante -față de zâmbetul larg al prințului din Ursa Mare-

ezit să o îmbrac știi cum e golul acela după ce rămâne creanga de măslin fără frunze sigur știi privesc pânza albă atârnată eșarfă la colțuri de poeme aștepți să-i cânt în culori cât mai

când știu că mireasma sfârșitului e-așa aproape în singurătatea lor nădejdea o împart între ei da sunt vecinii mei anii le-au aplecat umerii de câteva zile câinii parcă ar număra

nu plâng privesc cu dor drumul ce urcă șerpuind cu zilele anii nici aici nu mai sunt acasă oriunde privesc îți simt șuierul șoaptelor lungite până-n tălpile goale de aceea ard

nu mă doare clipa aceea singură poate că este luna plină punte între gând și călcatul cămășii poate că acest gând s-a scurs în pământuri neroditoare nu mai dau curs întrebărilor cert este

nu le mai cercetez motivele le dau drumul în singura clipă rămasă la poartă îmi place emoția aceasta pe prispă este mereu loc de câte zece împart cu tine fiecare atingere din

zugrăvește odaia după fiecare sărut aprins uite scrumul umple colțurile vocea bunicii mângâie ridică colțurile zâmbetului împletește cea mai frumoasă pâine resturile bunăstării

să las copilul să coboare din icoană să o ia desculț pe drumul destinului nu mai privesc surâsul sângeriu al mărului temnicer tăcut ...crud nu știi ce cauți ai bocancii însetați

îți închipui maci crescând din umeri somn albăstrit de cea mai frumoasă așteptare iubite oprește-te te minți te minți că știi cum dulcele șoaptei este sete … aduni himere

în zi de sărbătoare are miros de busuioc și mir în buzunar bunica avea resturi și de anul trecut când venea tot cu duminica și ne-o împărțea frățește și în celalalte zile de

că acest zbor este amăgire știu dar nu-i pot rezista este prima dată când ploaia vine îmbrăcată-n alb până și gândurile-i sunt albe privește clipa ce frumos întinerește sub fiecare

chiar dacă îmbrățișarea lor întârzie în vreun bar netot dintr-un cartier fără stradă tot vor ajunge pentru nupțiala îmbrățișare dacă va fi pentru ultima oară tot o vor face nu oricum

întindeam durerea până la lună și înapoi mă voia ardea așteptam să mă întrebi dacă mi-e frig să-mi învelești umărul cenușiul privirii zâmbesc durerea o adopt ca stindard

fără nevoia de tine de rostogolirea printre flori de dor am învățat că sălciile pot lua locul părului mâinilor întinse a rugă doar spre răsărit singur poemul îl vei ține treaz și eu

în zi de sărbătoare are miros de busuioc și mir în buzunar bunica avea resturi și de anul trecut când venea tot cu duminica și ne-o împărțea frățește și în celalalte zile de

ador duminica aceea din fiecare zi mă ia de mână și-mi arată cerul nesfâșit de nori - maia vezi printre nori luminița - o știu dintodeauna legătura este strânsă îmi duce