Belean Maria Ileana

cu voce tare din cartea în care ai îndesat cuvinte haimanale ucise la fiecare încercare de a scrie o silabă ploi ploi line roze scurse din buzunarul plin de la răsărit unde

îmi era dor de acea clipă în care grijile dorm iar pe tine te puteam mângâia îți puteam modela orice haină să-ți potrivesc sentimentele culorile șoaptele fără frica pierderii

nu ai fost în grădina viselor noastre îmi zburam printre lalele jocul ziua anotimpurilor a început trasând cărarea pașii îți sunt felinare sărutul fâșii le las semn ca Hensel și Gretel să

că pe partea mea de cer ai desenat o floare albastră și că i-ai împrumutat culoarea dorului din gânduri prea nu se vede nimic desculță pășesc nesigură prin iarbă nu ating tăcerea caut cu

macul a înflorit cu adevărat. atunci am înțeles cum e să treci dincolo de geam. erai preocupat să aprinzi lumânarea, să-mi desenezi silueta umbrei pe peretele pictat în verde, desenul

să mă descurc cu atât de multe sentimente potrivnice, vorbele ies împiedicate am lăsat de bunavoie tăcerea așezată lângă Muntele Sfântului Semn să-și înfingă colții în ființa

privesc mărul exist o să spui:- și ce dacă! dacă vreau Sahara va fi apă zâmbești dacă vreau toamna înfloresc caisii -e nebună hei tu nu sta cu capul în jos gândurile

pier în desenul strâns a fericire încă nu nu pictez clipe pe copac a file poate copacii pier în clipe a frunze mereu eu tot pictez inimi tot câte două pe

ca un shaman în plină meditație conturând ambiguități... Privirea-i goală, se umple de adâncuri, albastre, negre... Nu le mai putea distinge sau evalua căldura, erau doar proaspete.

Numai eu și vârful peniței flămânde mai stăm la marginea căldurii… Doar prin ea petrec poveștile înșiruite în mici perle: albe, negre... Cele gri nu-mi plac, au nuanțe sângerii și-mi

scrii cu sângele din altă viață! Scrii cu piese de puzzle care nu se vor termina nicicând, sau nu vor începe... Invoci culori și anotimpuri himere...sau poate dintr-o altă

a fost, să descopăr gingășia privirii albastre, mai presus de ființă, devenind sclavă... Nu am nevoie să gândesc, buzele sunt ecoul spontan al rugii tale... Iarăși singură,

că seara adună urma poveștilor rotunde. Revin cu aceleași tropote, timpul nereușind să-i domolească scânteile nici după zile, luni... Erau așa albe încât și acum intră cu năvală în

este o duminică, răsplată pentru toate absențele anotimpurilor. A întins șansele pe creștetul nostru, nu mai căutăm sens dimineții în clipe sterile, duioșie, fluturi, atârnați ca pietrele în