Crini

Odată

 îmi era teamă de fulgii albi, pufoși,

 să nu-mi atingă fața, buzele,

 nu știam ce gânduri au, că poartă câmpul în palme …

 sângele urca în bujori, în privire - Evanghelia era sacră

 erai așa aproape, vroiam să-mi dai sărutul, să mă conving că are culoarea macului,

 dar ca într-un slow motion infinit, pierdusem pariul cu focul chemării…

 trecător, peste creștetul anilor,

 visul a uitat să prindă rădăcini, știa ce știa…

 veni-va timpul ca pământul, ascuns între șoapte,

 să se scurgă latent, mimând pofta de mărinimie…

 nu mai dau satisfacție încrederii

 privesc chipul tău blând cum imploră în absida dimineții…

 cobor hotărâtă,

 las strânsoarea pieptului gaj sorții

 pofta de împărtășire evadează

 să știți și voi că roșul îmi dă târcoale ca o haită flămândă 

 azi

 eu și cu tine- un oarecare

 am terminat de numărat cele o mie de clipe ce ne despărțeau,

 trăiri încolăcite, înfiorate, ca o primă atingere a fulgilor de nea, ne șoptesc povești…

 așa de mult vreau să te sărut, încât buzele caută să-ți atingă chipul,

 lumina lunii intră ca o avalanșă pe geam, deschizând porți

 totul în odaie se preschimbă-n crini oriunde privesc, în frunte, buze deschise ahotnic spre prea mult alb

în pământul scurs spre nicăieri, se prind rădăcini adânci,

 îmi strânge pieptul

 șoaptele-ntre noi respiră sacadat,

 crinii cresc, mai mult, mai mult,

 se lipesc de cer,

 iubire,

 alb

 ...

 zbor

 între luceferi cu liniștea sub braț

 caut cu privirea o margine de crin,

 nu mai știu să găsesc resturi printre raze

 aud doar cum se scriu cuvintele,

 renegând visul sub care se întorc în somn fiori…

 numai eu și macul flămând 

 mai stăm între pietre

 la pândă…