Bejliu Anne-Marie

De multe ori îndoiala este velința gândului.Se spune că ar fi un păcat îndoiala. Totuși cum putem fi altfel decât dominați de îndoială atâta vreme cât toată existența noastră pământeană este ânvelită în în-doi-ală, prin crucea care guvernează tot ceea ce este mișcare pe pământ? Totul se dezvoltă atât material cât și spiritual trecând holistic prin tunelul materie-suflet-spirit cu pulsațiile vii ale inimii. Chiar dacă trăim în inimă, tot pe aceleași coordonate creștem ca ființe umane ce suntem.
Certitudinea nu există. Este o noțiune în spatele căreia ne ascundem de necunoscut, nevăzut. O iubim ca pe un stâlp de care ne sprijinim sau ne agățăm să ne alungăm frica de necunoscut.
Îndoiala este practic un instrument manifestat prin intermediul emoțiilor, prin care Domnul lucrează întru creșterea noastră spirituală într-un final. Aparent final pentru că această creștere este permanentă. Atingi un punct de fugă și mergi către altul mereu.
Îndoiala este un instrument regal în toată evoluția noastră. Ignorându-l, încercând să-l dizolvăm într-o certitudine inexistentă, practic falsă, stagnăm.

Mulțumesc frumos, Răzvan Rachieriu!

Mulțumesc frumos!

"Propulsarea", "impulsionarea" sunt produse de încercări, de propriile atitudini în fața și în textura lor. Actele erosului cele absente, da. Poate un ascetism în privința lor. Noroc că există ideile, gândurile, materializările lor în cuvinte, metafore, fraze.

Mulțumesc frumos!

Mulțumesc frumos, Cristina Rusu!

Nu este vorba de povestea creată din poeziile proprii ci de tot ceea ce trăiește femei, de întregul care-i alcătuiește viața. Nu numai despre mine este vorba ci despre femeia universală și particularizând un pic, femeia, femeia-copil care nu știu cum se numește când îi mor puii și construiește/reconstruiește la infinit o lume în care ei încă sunt vii. Mama se întreabă cât mai rezistă chiar și în lumea aceea construită reconstruită de ea în care speră să nu fie singură în dorința de a dărui iubire. Un vis frumos cumva iluzoriu, cumva real, chiar prea real în unele puncte ale existenței ei.
Mulțumesc frumos.

Mulțumesc frumos, Răzvan Rachieriu!

Se spune că suntem ceea ce iubim dar cred că și creem prin ceea ce iubim. De asta cred că tu te exprimi mai lesne prin imagini care pot fi transpuse pe pânză. Oglinda vieții tale spune tot ceea ce spui de fapt dincolo de cuvinte și de toate colajele realizate.
În Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul 13, spune așa:
"Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu."
"Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea."

Iar tu spui:

"N-am pus ulciorul în cuptor.
Nici lutul potrivit încă nu l-am găsit.
În călătoria aceasta, sigur voi întâlni
și izvorul și lutul."

Poate că oglinda însăși este roata pe care, atunci când vei reuși să o așterni toată în filele romanului pe care-l vei naște cu bucuria căutătorului de apă limpede, vei modela lutul pe care-l vei găsi chiar atunci, în inima ei, a oglinzii. Va fi un act al existenței tulburător de frumos, ca un liant prin el însuși între imaginile interiorului și ale exteriorului, un unu desăvârșit care te va împlini.
Inspirație, bucurie, împlinire să-ți dea Domnul!

Cu prietenie și respect.

Ideea pe scurt aici este că acel clovn al liniștii este spiritul și nu cred că el coboară omul la un nivel inferior, ci dimpotrivă îl sprijină mereu să se înalțe. Geometria uitată este a înălțării.

"pe mine mă strigă și-l strig și eu în arena de iarbă
în ea sar și mă rostogolesc mereu
ca o piatră de pământ cu fire de gând...

...vei vedea cum se nasc versurile
când împletirile creierului se complică tot mai mult
și ard ca o candelă sau mai multe
în cutiile tuturor bisericilor prin care am trecut"

Mulțumesc frumos, Răzvan Rachieriu!

Voi scrie câteva rânduri care să stimuleze buna rodire și căldura cuibului să găzduiască toate gândurile care au fost așternute și bineînțeles, pe cele care vor veni.
Cartea aceasta a însemnat și înseamnă pentru mine o călătorie plină de viață interioară, călătorie în care am gustat, palpat, analizat, cernut din plin, deși dialogurile au avut loc numai virtual cu omul, scriitorul și Profesorul Ioan-Mircea Popovici,multe din darurile vieții reale, cea mereu primitoare de încercări,cea prinsă între bancurile laboratorului alchimic, cel în care în mod firesc, fiecare își prelucrează informațiile primite întru rodirea la un moment dat plină de esențe a sufletului, inimii, minții, spiritului, acea viață prin care reușești în mare parte să evoluezi, să schimbi multe din atitudinile tale în fața încercărilor vieții.
Îi mulțumesc mai ales pentru că a avut îndelunga răbdare să-mi suporte stările care alternau la infinit, din cauze personale, familiale, să le înțeleagă, să le tranforme anume în laboratorul alchimic propriu și apoi faptul că a știut să mă îndrume să le transform și eu la rândul meu în manifestări benefice ființei mele, aflată mereu în căutarea echilibrului interior, al unor soluții de menținere cât mai mult posibil a acestui echilibru. Răbdarea dumnealui și pe undeva și a mea de a prinde în buchetul gândirii toate cele daruri care duc sigur spre bucurie și în parte spre împlinire. Spun în parte pentru că nimic pe pământ nu poate fi câștigat întreg. Dualitatea ne induce și echilibrări ale balanței interioare, dar și dezechilibrări ale ei. Cât trăim continuăm să învățăm, să acumulăm, să analizăm, să cernem.
Îi mai mulțumesc pentru că a avut încredere în mine să aștern comunicarea noastră de patru ani de zile public, fără teama că voi acționa negativ prin cuvintele mele, răzbunând cine știe ce trăiri de moment determinate de fragmentul de fire care uneori fulgeră provocând arsuri, alteori tună spărgând cerului liniștea.

Mulțumesc din toată inima, Ottilia Ardeleanu pentru cuvintele tale blânde.

Mulțumesc din toată inima, domnule Teodor Dume, pentru prietenia pe care o manifestați permanent față de mine de ani buni, de când am avut bucuria să întâlnesc aici scrierile dumneavoastră prin care mi-ați îndrumat primii pași în scris. Am început atunci timid să scriu comentarii la dumneavoastră, încercând să comunic astfel cu acel punct fierbinte din care pornește creația dumneavoastră.

Cartea aceasta a fost pentru mine o prelungire a bucuriei de a comunica literar cu alt scriitor, de a-mi îmbogăți stilul, de a acumula informații din toate domeniile și am avut din plin parte de toate acestea.
Este și sper că va rămâne o prietenie literară, sufletească, spirituală frumoasă, fructuoasă, așa cum îmi place să cred că suntem toți capabili să devenim și să păstrăm această bogăție mereu întru rodire, întru bucuria Domnului care ne-a dăruit din plin har pentru păstrarea cât mai vie a verbului ”a crea” prin scris minuni care să mângâie, să și biciuiască întru trezire și iar să aline sufletele celor care ne citesc.

Vă mulțumesc încă odată tuturor pentru bucuria și căldura cu care ați întâmpinat ”Cuibul”.

”Mereu se întâmplă să fie sub tâmplă o poezie cu vie.Și-n via aceasta, pe cărarea lunii din livada cu prunii, ies pietrele din pământ și singure fac casă de piatră din geometria unui gând.” - Ioan Mircea Popovici, fragment din cartea Cuibului.

Cu deosebit respect și caldă prietenie, Anne Marie

stoluri de gânduri învelesc
amintirile în zborul nebun al sufletului
în căutarea adevărului
am iubit școala ca spațiu
și mai ales pentru felul în care
m-am format acolo
până la urmă toți modelăm înfrigurați
lutul în care am respirat copiăria
în căutarea și amplificarea
frumuseților acelor clipe
amplificarea inocenței curățeniei
ființei noastre

s-a golit pieptul de cuvinte
și atunci a rămas piatra de moară
să fărâme crucile din crucea aceea mare
a cuvântului dintâi
nu l-am auzit când striga și am continuat
inconștient să împing cuiele rostirii
într-o tăcere zgomotoasă pe care am cules-o
neatent de pe marginea drumului

în tăcere am găsit liniștea
și Glasul Lui m-a alinat și legănat
ca pe o pasăre aerul primăverii
în plin zbor

cândva sau poate în fiecare clipă
învăț că tainele liniștii
sunt între propriile-mi palme
când vremea rugăciunii străbate ființa
și o umple de cer învățând-o zborul
cu o singură aripă
așa cum puiul de corb învață căldura
simplu cuprins de blândețea călugărului
de blândețea credinței profunde
care-i crește jocul și-l înalță spre Domnul
bucurând seninul și soarele mereu viu
al ființei lui micuțe

Mulțumesc pentru scânteie, Ioan Mircea!

Mulțumesc frumos, Daniela Luminița Teleoaca!

Părintele Tadei spune:

"Dispoziția pe care o avem față de semeni este dispoziția pe care o avem și față de Dumnezeu"

La cuvintele dumnealui m-a dus parcurgerea întâmplării frumoase prin care ai trecut și mai ales prin care au trecut acei tineri întâlnindu-te.

"- Este primul om pe care-l întâlnesc, de când
m-am întors în România."

Și mai spune Părintele Tadei:

"Celui smerit și blând, așezat chiar și în iad, îi este bine."

Este greu să întâlnești Oameni și și mai greu este să crești și să rămâi Om.

prelungi emoții
bucurii infinite

nașterea
unui poem profund
seamănă cu nașterea
prelung gândită
de Dumnezeu
a Dorrei

"în durerile facerii
și-n marea ei dragoste
Dorra-și apăsă pieptul
pe botul primului născut"

Uneori discursul obosește chiar dacă rămâne necesar în multe scrieri. Am prins un fir nevăzut de la învățători și-ncerc să-l urmez în altă gamă a aceluiași cântec al inimii, sufletului. Mă simt bine și așa.
Mulțumesc frumos, domnule Ștefan Petrea!

"ai deschis o fereastră
spre Plaja cu Suflet
glasurile-s cele care-ți aduc
ca din întâmplare
câte-o cărare"

prin liniștea din glasuri
coboară Domnișoara
povestea Amintirea culoarea
dăruirea
cântă butucul pacea din stea

îmi place inima
din fruntea Măgarului
oricum privirea-i blândă
cântecul îl imprimă
Privitorul Matematicarul
numere descântă

Amintirea visul
Glasul Pasul glasul
și-acum pasul
chei lasă-n umbrare
ivărul tresare
Poarta se deschide
porțile-s deschise
plimbare cărare
prezent prin trecut
iac-am petrecut

Chiar de m-am grăbit un pic nu-i bai. Povestea Amintirea braț la brați trec pragurile spre clipele de acum.
Cu bine!

Eu nu.
Mulțumesc frumos, domnule Vasile Mihalache!

Mulțumesc frumos!

"când eram copil
pentru că nu-mi plăceau grijile
înaintea oricărui joc
treceam prin grijile oamenilor mari
dădeam fân cailor mei
scoteam apă din fântână
și-i adăpam
n-am împărțit niciodată nimic
totul se împlinea"

poate de asta puiul de cioară
cârâie încetișor acum
amintirile
copilărești alături de el
copilărindu-ne și pe noi
în uitarea grijilor
că oameni mari de mici ce suntem
am rămas și acum

Mulțumesc pentru dar, Ioan-Mircea!

cartea este pentru toți cei care
au trecut și trec prin viața mea
îmbogățindu-mă mereu cu experiențele lor
și cu acelea trăite împreună
lăsând obolul
iubirii căldurii prieteniei
dar și celalte daruri
din care pot extrage esențele
pasului înainte mereu înainte
pentru un prezent în care
uneori simt că scap frâiele
alteori le țin zdravăn ca într-un joc în care
sari coarda întruna
și la fiecare săritură priveliștea se schimbă
și exterior dar mai ales interior
încerc să cuprind pe mai multe planuri ale vieții
propriile-mi transformări ale ființei
pe toate direcțiile firești ale manifestării ei

este o bucurie uriașă
această posibilitate de a comunica
atunci când îmi este dat
cu blajinii mei
și faptul că reușesc uneori
să țin minte amănuntele
comunicărilor cu ei
îmi ridică la fileu multe soluționări
de multe ori neașteptate
ale unor probleme materiale sufletești sau spirituale
ale prezentului

sunt convinsă că toți poartă în ei
asemenea experiențe
și atunci când scriu pentru această carte
îmi pot închipui un spațiu în care se adună
mai mulți oameni
ca la o clacă pe vremuri
și depănăm amintiri experiențe frumoase
bucuria trăirii lor