trup de liliac

întreb diminețile

de ce nopțile sunt atât de albe

atât de lungi încât încep

să-mi simt trupul de liliac

trăind răsturnat și aninat

de propriile-i gânduri

printre stânci îmi ridic frazele

le arunc odată cu vulturul ghearele

și ciocul puternic învechit

în care noutatea transformă întregul

aproape în aceeași filă repetată la infinit

până în vârful căderii coasei

deschid aripile și mă arunc toată

într-un vers al nimănui

după ce

ca printr-o sită de foc

mă cerne viața

pas cu pas

răspund diminețile

regăsind tropotul cerbului

la începutul transformării

din amforă în spirala

pe care magul o păstrează strâns

într-un pumn

în care mă reîntâlnesc uneori

păstrând pulsul lui

ca pe al unei existențe

alta decât ceea ce încerc acum

să înțeleg

Anne Marie Bejliu, 2 septembrie 2016

Comentarii (2)