Poezie
labirint ființial
2 min lectură·
Mediu
încep tot mai mult
să-mi simt interiorul
devenit exterior și invers
și asta doare pentru că
printre oglinzile ridicate
de niciunde
mă privesc și mă sperie
claritatea în care se scaldă
peste toate neplăcerile
simt cum cresc în mine mereu
ca într-o peșteră pe care știu că
nu o voi putea înțelege niciodată
cum reușește să nască
galerii nesfârșite
când sufletul adună
apoi spiritul arde totul
când toamna vine
apoi se termină într-un
semn de întrebare
conturând misterele ruginii
și tăcerile inimii
prind a contempla acele forme
de frunze pe care nu le văd
le pipăi orbește și simt cum îmi
deschid redeschid
hărți de gânduri pe care
nu le gândesc
le ridic o clipă
de pe rafturile bibliotecii ființei
ele cad se deschid
îmi indică unde cum și ce
apoi dispar
mă sperie cumva totul
când simt că mă rătăcesc
pe aleile acelei biblioteci
ca un labirint ființial pe care cred că
Domnul ar fi vrut să-l parcurg tot
ca un elev conștiincios
al cerurilor și porților care uneori
se deschid atât de mult încât
inima iese din lăcașul ei
ca o pasăre a pământului focului
apei lemnului aerului cerului
și metalului deopotrivă
cineva nu lasă metalul întreg
lovește mereu
cu dălțile grele ale cerului
îl ascult prin tâmple
prin pieptul dureros de câte ori dorul
de a fi lăsat în urmă viitorul fracturat
taie inserează literele prezentului
tot mai adânc
în carnea visului dintâi
Anne Marie Bejliu, 11 noiembrie 2016
023661
0
O poezie ce se deschide înspre valoare.