Bejliu Anne-Marie

Mulțumesc frumos!

Noi putem cel mult*

Dacă tot sunt ghilimele, atunci conținutul lor e așa:
"poate că așa a început să se nască
arta"

Eu cred mai degrabă că oamenii urmează harul și-l dezvoltă, după ce reușesc să-i acceseze aura corect, profund, cât mai clar. Nu-și prestabilesc un anume complex de gânduri pro arta căreia îi vor urma calea mai șerpuitor, sau mai drept. Gândurile vin singure ca orice formă de energie "brută". Noi putem cel să ne construim idei pe baza a ceea ce primim ca informație. Spun asta pentru că sunt mult prea multe forme de gând comune umanului. Poate greșesc, dar așa percep acele tipare-gând.
Care este acea substanță care leagă formele de manifestare ale artei?
(O știu dar caut și alte puncte fierbinți ale cunoașterii ascunsă în alte ființe umane.)

Mulțumesc frumos!

primăverii*
dar ce-am fi dac-am fi zâmbet*
Iertare pentru erorile de tastare.

"s-a umplut nucul de vrăbii
semn că muguri-au ieșit
soarele-i cu mii de săbii
liliacul a-nflorit"

simfonia părimăverii și a verii
deopotrivă
umple sacul de cuvinte
și de sunete în viu

simt în cântec bucurie
și un strop melancolie
dar ce-am dac-am fi zâmbet
numai zâmbet de câmpii?

Domnul le-a-mpărțit pe toate
și pe noi ne-a împărțit
unu fără doi nu poate
doi în unu prinde viață
nicicând nu e un război

cântec ne-a lăsat Prea Bunul
să îl continuăm frumos
cheia sol prin sol dansează
simfonia e în toi

crucea râde-n pumni vioi

Să fie oare chiar sufletul acea plasmă? Sau poate Duhul este acea plasmă, deși cred mai degrabă în imaterialitatea lui.
Mulțumesc frumos, domnule Răzvan Rachieriu!

Eu nu pot spune decât mulțumesc domniilor voastre, Ioan Mircea Popovici și George Pașa pentru căldura mesajului.

Rămâne mereu durerea și golul lăsat de neputința pur umană de a putea face mai mult pentru ei, frumoșii grăbiți să prindă aripi de îngeri apoi, cuminți, să ne învelească în lumina dorului de ei.

Călin a fost un suflet și un spirit puternic într-un trup fragil. O minte extrem de bogată în bine, un suflet profund credincios, iar omenește vorbind, o gură care avea mereu ce spune și nu se abținea niciodată de la a se exprima când mai bine, când mai usturător. Ca tot omul. Iubea arhitectura și a participat activ la refacerea cimitirului de la mănăstirea Cernica și la mai multe proiecte cu final deosebit care încântă acum privirea mireanului călător prin acele locuri.
Domnul să-l aibă în paza Sa!

Vă mulțumesc din inimă, domnilor!

"Ce-au în comun
Cei 7 frați
Cei 7 stareți
Cei 7 prieteni
Cele 7 cărți
Cele 7 tablouri
Cele 7 trepte
Cele 7 dimineți?"

Este multă lumină într-un capăt început în toate și în tot. Lumina Lui însă prinde în buchet toate luminile și le adună într-un corn, cel al Inorogului. Spuneai în altă scriere să ne alegem un pom. Aleg mărul pe care l-am sădit când eram numai o copilă, prin clasa a patra. E înalt cât blocul în care stau. Are cinci nivele și mărul pare că vrea să-l întreacă. A tot rodit hărnicuțul, mere dulci acrișoare, cu gustul mărului pe care-l mâncam eu cu poftă să nu mă prindă bunica că nu l-am mâncat la școală. Din el am scos semințele și le-am pus în pământ la marginea unui rond de trandafiri purpurii. Rondul nu mai este, dar este mărul, ca un domn mândru și plin de bucuria de a fi. Poate fi și el un semn bun dăruit de natură. Am crezut că se stinge, dar el, căposul, a scos alți lujeri care-s plini de muguri de frunze. Este și el un ram al Purtătorului de Biruință se pare.

Și n-am crezut nici prima, nici a doua oară. Cancerul (tacul) sapă mai departe, uneori subtil, alteori cu zvâcniri clare. Sunt momente de viață trăite și material, și sufletește, și în spirit.
Mulțumesc.

Dar oare există irealitate atâta vreme cât trăim toate formele de realitate sub o formă sau alta, prin încercările prin care trecem în viață?
Îmi pare dur termenul de halucinație. Mai blând pare a fi "iluzie" autoindusă drept adevăr. O construim pe baza unor trăiri care sunt cât se poate de reale.
Construim povești în jurul acelui personaj care ne mângâie un pic sufletele și care este construit în parte și de noi înșine cu elementele frumuseții noastre interioare.
Umanitatea caută iubirea în materie și uită să o caute sau mai corect spus să o regăsească acolo unde s-a născut cu adevărat și crește continuu pe calea, căile noastre de evoluție.

Mulțumesc frumos, domnule Răzvan Rachieriu!

Ca o păcăleală a timpului - realitatea materială.
Adevăr neestimat de rațiune - realitatea spirituală.

Mulțumesc frumos, domnule Răzvan Rachieriu!

Mulțumesc frumos, Alexandra Alb Tătar!

"Dacă ideea se sparge în cioburi,
fragmente de lume se pierd unul de altul"

Timpul absorbției culorilor aruncă ideea între două sunete. Tăcerea o iartă și devine liant între cioburile ei. Așteptăm primăvara ca irisul din ochiul limpede să unească cioburile.
La prima citire s-a declanșat așa ceva:

pe șevalet cuvintele
par scoarță de copac
dar ce o fi
și cum se așterne roua
între șevalet și culoare
înainte de absorbire
tăcerea
își face de cap
cu trăirile

A venit din "scorțoșenia ideii", "ochiul rătăcit în căutări iluzorii"...
Mulțumesc.

"-Nod, cod, pod, plod, cord, acord, arcadă, coardă, acoladă, paranteză, canon."

într-un nod
se-ascunde-un cod
bine pus ascuns în pod
vine pe cărare-un plod
mingea-i seamănă cu-n cord
bate timpul în acord
sub arcada vițelor
din via cuvintelor
uite-o coardă cum se zbate
cade-acuma din arcadă
se naște o acoladă
te ascunzi mă cuprinzi
joc al vieții și al morții
sus în bolta plină-a noptții
și a dimineții rare
ca să scap de un necaz
- uite că eu nu fac caz-
privesc bine spre cărare
și ridic o piatră mică
pe ea stă acum cuminte
o furnică și un greier
iarba-n pumni acum o treier
și în sine las să curgă
sfânt canon de mântuire

"Din ale vieții izvoare
Poezia-i o apă vie
Care te îmbie mereu
Să nu uiți de tine
Și de Dumnezeu"

și-acum știu de ce e-n stare
cerul infinit
izvoare
de lumină chiar din soare
ne trimite-n fiecare
apoi lasă pe o filă
versul lin din liră pură

"va veni ziua în care
vei da de-o cărare
coborâtoare spre mare
cu inecuații
Canoane Vuza
și jumătăți inegale
călare"

nu prea știu când va veni
calul alb c-un infinit
desenat de cer ascuns
drept în coama lui și sus
sus de tot în corn un sunet
ne va fi din nou chemare
către-amurg și înserare
inima ne cere azi
răsărit apus -lumină
dar și noaptea e divină
las din mine orice vină
și iau totul ca un dar
i-un canon cam lapidar
este simplu că-i mai rar

(îmi place mereu simplitatea, firescul adopției unui animăluț de către altul din altă rasă. ei nu au nevoie de tot felul de acte ca omul. e... pur și simplu...)

Amin!
Mulțumesc frumos, domnule Profesor Ioan-Mircea Popovici!
Un glob albastru și un gând de aur plin de bine, pentru tine, din toată inima.

Mulțumesc frumos, Iulia Elize!
Domnul îi vorbește îngerului copil, de fapt îngerilor băieți.
Am început să împart daruri în cuvinte de Crăciun și primul gând a fost către ei, dragii mei dragi, prea grăbiți să-și ocupe locul în brațele Lui.
Toate cele bune, ție!

Mulțumesc frumos, domnule George Pașa, pentru aurie și mai ales pentru sfaturi. Voi modifica chiar aici acel vers. Este un titlu de tranziție. Perioada mi l-a impus cumva, pentru că pentru mine ianuarie și februarie sunt două luni ale plecărilor celor doi băieți ai mei. Îl pot schimba. Mă voi gândi sigur la altul. Poate fi "e totul aranjat și totu-i gol" sau "pendulul viu anunță pasul ultim", "jocul clepsidrei".
Într-adevăr ecourile din care s-au născut versurile de aici vin din puetrea credinței împletită cudurerea pe care o tresimt acut nu numai în urma problemei personale ci, mai ales din toate acele plecări, în multe cazuri neașteptate, ale copiilor, ale tinerilor, ale îngerilor care nu au cunoscut deplin jocul copilăriei și al tinereții. Este dedicat de fapt tuturor acelor grăbiți ai sorții către palmele de abur ale Domnului.

Mulțumiri pentru auria colțată!

m-a cuprins de umerii inimii
când am scris
rostirea Domnului Iisus
și prin dorul de Doamne Doamne
și pentru toate celelalte care mă definesc
în necunoașterea mea profundă de ele
despre întunericul prieten
pentru că noi, ortodocșii
am ales să ne rugăm în întuneric
numai flacăra tremurătoare a lumânării
să ne fie călăuză în rugăciune
pentru toate neputințele noastre
voite și nevoite


mi-e dor de Tine
Doamne
și-atunci privesc lumina
ea stinsă luminează
și-atunci mă regăsesc
la pieptul Tău o pată o umbră-a veșniciei
pășesc cu grijă iarba
amarelor nevoi

Din Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, Capitoluil 1:

"5.Iar ținta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun și din credință nefățarnică,
6.De la care unii rătăcind s-au întors spre deșartă vorbire,
7.Voind să fie învățători ai Legii, dar neînțelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire."

Vă mulțumesc frumos, Alexandra Alb Tătar!

pământ cruce credință
o naștere și-o moarte
tot ce-i de trebuință
pătrunde-n fiecare

din punct desfășurare
în două trei și patru
segmente de-ncercare
noi spunem întâmplare
și-n aer desenăm
speranțe vise creșteri
descreșteri uimiri mirări

ajungem iar în punctul
în care totu-i verde
un bob zemos și dulce
hrănește înfioară
bucură întristează
apoi iar bucurie
se-așterne-n trup vioi

"așa-i când este să fie
sau să nu fie
întâlnirea Poetului cu Clipa"

din toate înțelegem
că-n trei ne stă ființa
și-n vârstele de aur
doar una-i libertatea
de-a fi ce suntem veșnic
în adevăr iubire
credință puritate

aici rămânem stană
privim o țintă clară
în zidul alb e punctul
e temelia firii
e piatra unghiulară

eu am doar lac
dar sigur marea dăruie
timpului privirii timpanului obosit
foșnetul acela al măreției valurilor

biserica din parcul IOR
parcul sălciilor plângătoare
și-al apusurilor copleșitoare
în toate anotimpurile vârstelor noastre
foarte aproape de mine
este tot din lemn
cu arhitectură maramureșană
o bijuterie și ea

Mulțumesc frumos!