bazil rotaru

ce e ăla \"motto\"?

Textul începe bine, fără justificări inutile.
Cum se întâmplă mai jos, de ex. .:)) „, o tăcere convenabilă o povară comună / o slujbă neîngrijită” si enumerarea ar putea continua, biensur.
Mă nedumeresc prin lipsa lor de animare, versurile următoarelor strofe, ca realizare și identificare cu orice de pe lumea asta.
Vorbești de „sărutul întunecat al norilor”, de „umbrele stelelor” (sic!) și… păsările nu se înduplecă aiurea la cuvinte…!
Tocmai asta-i punctul slab și definitiv; alegorii din vorbe care nasc, volens nolens, atmosferă sau, despre care crezi tu că fac atmosferă și mori daca nu le folosești!
Ne mai găsim luna viitoare când îmi bagă comentariul. Numai bine!

Fain, ce bine e sa-ti masacrezi singurul critic din acest subsol, pentru ca toti, dar absolut toti, luati atitudine impotriva comentariului lui Aleks si nu comentati mai nimic din textul prezentat, care, de altfel, nu spune mai nimic.
Doar niste metafore care nu comunica decat dorinta de a scrie a autorului si niste rime, asa cum s-a mai spus, facile. Si toate acestea nu din dorinta de a transmite noutatea unei idei sau senzatii, sau «nemaiintamplatul», ci de a ramane doar o marca literara, de a te lasa asumat de un brand perimat, in sensul in care eticheta ne spune cate ceva despre pret.

De ce nu te limitezi tu la a-ti aduce tie lamuririle clare si sanatoase, dar e bine ca ai revenit pentru ca prima oara, se pare, publicasei numai compendiul la criticile tale savuroase.
Pe mine ai fi putut sa ma treci drept bibliografie selectiva, dar nu ai rabdat sa nu fii si putin ranchiunoasa; fii pe pace, nu ti-am contestat steaua, mi-am formulat doar o parere.
Altfel, „la micul dejun ceai amar de lună roșie amestecată” merge foarte bine si parca nici cercul nu „s-ar putea undui către același punct alfabetic”. Restul e mai mult decat reusit!

Este liric, mult prea liric chiar si pentru un text care se vrea liric. O scriere care vrea sa fie literatura si sa se vada asta de departe daca se poate. Nimic nu apare aici fara metafora (nasol cuvant) deoarece cititorul trebuie sa vada clar ca „este bine scris”, cu alte cuvinte, ca ceea ce i se ofera este literatura. Nu vad ineditul nici unei senzatii.

Text de atmosfera anost si inecacios, care scoate la lumina aceleasi naturi cvasi moarte liricofile. Nu spun ca e rau ca se creioneaza astfel de stampe, dar e vorba de o obsesie, ce dumenezeu, si nu o gasesc nicaieri in oboseala si cascatul asta inainte de somn.

Am citit de cateva ori poezia si e bine ca e scrisa asa, destul de alb. Poate esti convins ca e bine sa se tot scrie de destul de tocita invapaiata departare. Necazul cu poezia este ca nu mai pot sa o citesc, a trecut prea repede si fara urme. Nu ma mai intorc, ca nu-i femeie sa te intorci la ea mereu.

ai incercat sa citesti textul asta cu voce tare? oare ce nu iese? dar sa te gandesti la el, ai incercat?

Am sa spun si de ce, dar sper sa nu faci un superchat cum se intampla de obicei in subsolurile autorilor care scriu asemenea texte, unde lume multa se pupa si se aplauda degeaba. Dar pana la clasicul chat am sa spun ce nu-mi iese mie la numaratoarea din punct de vedere literar si publicabil.
„florile mele / Vecine cu suspinele naive” e o expresie contemporana nu numai lui Ienachita Vacarescu dar si tie, se pare, din moment ce ai scos-o din zdrobitorul anonimat al planctonului lingvistico-poetic ce-l respiri, ce rau era daca spuneai, „florile mele, fir-ar, pe care nu le-am udat de-o saptamana”?
N-ai mușcat din mărul /Pe care l-am uitat pe masă /Și n-ai băut din apa neîncepută” alta gaselnita biblico-mistico-ce mai vrei tu, ca o natura moarta pusa acolo doar pentru ca-ti inchipui ca volens-nolens ar trezi, prin incarcaturile pe care le-au adunat de-a lungul timpului „marul” si „apa neinceputa” cine stie ce fioruri poetice (ma lasa rece).
Nu mai zic de regasirea, unde altfel?, printre „cuvinte dragi” ca sa urci pe arca lui Noe. Confuz cu cine urci, era un catel, un pisic, iubitul tau (printre cuvinte?), de ce l-ai lasat la usa?
Uite-asa supravietuiesc tiparele de poezie proasta; abia astept sa vad cum te urci in titanicul ala de arca si sa-ti fac din batista.

Notezi mai mult ganduri si senzatii, chiar reverii, cu limpezime, cum s-ar spune, fata de referent, cu cerebralitate dura si sensibilitate atent cantarita.
Se mai observa simbolistica proprie, nu stiu de ce as spune marcant foliculinica, dozata cu ironie fina si abstractizare calpa.
Tonurile acestea pregnant deschise, netributare vreunei violente specifice poetizarii actuale, versuri alese dupa capacitatea lor de a nu fi perfecte sunt doar un mod de a gandi analogii si justificari deloc flatante.
Una peste alta, mi-a placut textul asta, al unei femei destepte si triste.
\"mirose / al naibii de trista\"

Îmi plac alăturările de cuvinte create prin dispariția elementelor de legătură gramaticale. Dă un aspect mai bolovănos / împietrit construcției. Aș zice că totuși sunt neinspirate anumite începuturi de versuri care ai dori să stea prea mult într-un joc facil și supărător chiar („nu se savarseste se desavarseste”, „se desavarseste aer…”, „nu se desavarseste apa…” etc.).
Imaginea de sisifi care-și ingurgitează piatra sau sunt înghițiți de ea îmi place, la fel, deși este creionată și o atmosferă marină cu destul efect.
Un tablou în care, deși ai adunat destulă expresie, nu ai pus și prea mare entuziasm

Este ceva cu textul acesta. Un fel de glumiță ecvestră unde cavalerii se țin de treburi neserioase în loc să se ocupe de barbut, vodkă și femei sau să bage în călduri domnișoarele de pension..
Una peste alta, pare un fel de stampă în care Cenghiz Aitmatov și Fănuș Neagu își dau frățește mâna sub o umbrela nichitastănesciană, la o apă minerală.

florine, nu stiu ce vrei sa faci, dar dupa cum era de asteptat nu spui nimic nou sau in vreun fel personal, decat vechile tale declaratii cu sofismul, paradigma si silogismul, eventual, intregit de te miri ce...
stilul asta pe care ti-l construiesti se apropie teribil de mult de stilul lui andu moldovean, stil pe care-l practica cu succes si destul rating pe acest site.
acuma eu nu stiu cat de bucuros este el ca isi gaseste corespondenti...
dar ar trebui sa-ti dea de gandit!

Teme, obsesii, mod de a sugera ideile sau a le nota, amestec de incizie cu mână sigură și intelectualitate afectată amintesc parcă de Ileana Mălăncioiu din primele ei cărți. Faptul ca nu e pe deplin așa este expresivitatea dezinvoltă, unde se trece cu disperare de la „poveștile imposibile / fără bagaje” la o amărăciune grațioasă sau insolentă (deși nu e bine spus, dar nu găsesc alt termen acum) „ca doi străini /fiecare cu lumea lui /cu mizilicul lui de viață”.
Fondul textului este cu siguranță sentimental dar si aluziv la nevrozele si toanele unor iubiți care-și prezervează la modul ideal iubirea „doar în colivie”, acolo unde doar ochii văd și inima cere.
In fine, imaginile sunt de o istețime cuminte dar fără a se transforma într-o confesiune monotonă. Nu s-ar potrivi cu anxietatea ta proverbială.
Nu ti-am dat stea niciodată, dar nu acesta e motivul pentru care dau una acum, evident.

Literatură subțire cu „imprecații” biografice selective, realitatea pătrunde cu culorile alterității, alienării („dacă aș încheia aici socotelile m-ar închide la închisoarea netrebnicilor”), pasionalitatea rece (curios) nu se împacă deloc cu vreun algoritm („nu țin minte tabla împărțirii. sunt un întreg doar cu tine și nu am decît memorie afectivă”), dar și o reacție a
imaginației („am recalculat. nu iese bine. iubirile noastre ies strâmbe și turtite”). Verbele predilecte vin din zona autodistrugerii și spun multe despre relația ta cu lumea reală.
Îmi pare bine că nu cânți armonia sau alte basme cosmice. E o criză de identitate între eul proustian, de sondare, plin de capcane și cel real, biografic dar de suprafață, perisabil si superficial. În loc să mai enumăr capcanele acestei poezii am să acord o steluță subiectivă, evident.

cred ca un strigat mai degraba suav, diafan nu are nevoie de roiuri de fluturi si ca ar trebui sa mizezi mai mult pe imaginatia ideilor, fara sa suni prea tare din culori. Chiar daca textul este pastelat, nu ajuta prea mult biografiei orbirii.
ne-om mai citi! bazil

Nu pot decât sa fiu decent în fața unui așa kitsch cu migala și transpitrație adunat sub o poză.
N-ai ratat nimic, nici răpirea din serai mancată de molii, nici pe Aivazovsky, nici furtunile, nici barcile, nici pe clasicii ruși, nici cadânele, dansul sau păunițele etc. Urmeaza la tamburină un karaoke!

Descopăr, nu pentru prima oară, la dumneata un mod caracteristic ieșean de a vedea abstracțiunile și emoțiile. Singurătatea calmă a emoțiilor (oul simbol al începutului si sfârșitului, al increatului etc.) nu duce decât spre (sau presimte) tristețea abstractă, unde cămașa lui Lazăr trebuie îmbrăcată pentru ca lucrurile sa reapară în ordinea și spiritul lor, printr-o resurecție sacră sau inițiatică (mereu ou, mereu pe cale de a fi născut), o angoasă modernă care face ca increatul să cânte. O obsesie a sfârșitului și începutului fără băi de metafore și natură, o imanență a surpărilor din adâncuri, din interior care duce spre o altă ordine a ființei, ca în cărțile sacre pline de astfel de alăturări și simboluri.
Tema denaturării sacrului este explicată prin aceasta dialectică, parabola lirică trebuie să sugereze, nu să lămurească.

Versurile se contrinua nefiresc, parca trase decate o adjectivare impotriva firii lor de cuvinte de sine statatoare, o inadecvare a abstractiunilor (genunchi flexati pe icoane pe care mananci - sic!), a mai tuturor intalnite pe aici si un final dus in rizibil din moment ce poate fi identificat ca labisian.
Chiar si titlul mi se pare cam copiat, stiind inapetenta ta pentru limba engleza, titlu cu care nu prea multe filme mai incep dar texte de muzica usoara, da. Daca nu esti Prometeu ce inseamna neverending story? Chiar asa, cu semn de intrebare (nu numai traducerea!)?

si pentru sentimentul ca pe asa vreme nu ai nevoie de nici un ragaz recuperator, dar eu mi-l permit pentru ca mi-am uitat seluta cea de sus/sa spuna ce-o avea de spus.
Numai bine. bazil