Iubire nescrisă

Pot spune despre poezie ca este reusita; aceleasi metafore originale cu care ma intalnesc mereu cand accesez poeziile tale. Totusi, ideea textului, cuvintele privite ca niste fiinte, cred ca a fost deja folosita de destule ori. Chiar si asa, nu contesc valoarea poeziei, dar ceea ce vroiam sa spun e ca lipseste originalitatea poeziei.

Cu respect,

de fiecare dată cînd copii învață să vorbească este o minune

Mulțumesc pentru comentarii!
Aleks... ce n-a fost folosit de deja destul sub soare?:)

Virgil, numai cine a văzut știe acest lucru.:) Când am postat poezia mă gândeam că ai să intervi în legătură cu obsesia hipică:)

Paule, eu pot fi subiectiva in acest comentariu fiindca metaforizarea cuvintelor in forma cailor vii-ucise-scrise-nescrise mi-a urmarit gindul de mic copil si cindva imi inchipuiam ca toaate nerostitele noastre cuvinte sunt doar cai adormiti sau inca nenascuti.
Indeosebi mi-a placut prin forta reverberatiei interioare ce o terzeste urmatorul tablou:

Să le scriem,
gândesc eu,
să le ucidem,
șoptesc eu.
Tu le țesali dându-le drumul în lume,
ele se duc
chemându-se unul pe altul pe nume.

Admiratia mea sincera pentru un poem desavirsit.

Drag, Ela

O herghelie de cai neimblanziti inca, alearga atat de liber prin lume \"chemandu-se unul pe altul pe nume\". Ai ales foarte inspirat cai rosii, aceasta culoare imi exprima neliniste, neastampar, batai iritate de copite in pamant sarind tarana cat colo, foc pe nari si nechezat furios(vezi la ce imagini m-ai provocat?). Acestea toate sunt de fapt cuvinte, pe care tu vrei sa le stapanesti sa le strunesti sa le imblanzesti, pe care ea(sau ma rog... un altcineva se poate sa fie un copil de exemplu...) vrea sa le lase libere sa le redea libertatea) Doua forme de exprimare diferite, tu si ea... tu vrei sa legi, ea vrea sa dezlege, un conflict clar, un fel de razboi si totusi mascat.:) O adevarata provocare acest poem, se poate vorbi mult mai mult despre el...
Il gasesc avand o taina frumoasa care poate fi descoperita, nu prea usor... dar asta-i farmecul...
Incantat sa trec
Costin

Pan eu nu prea am timp, așa că feed back-ul vine cu întârziere. Poezia ta are un iz de caucaz autentic. Parca vad Mingerlia, Osetia și Armenia cuprinse-n același potir al dragostei. Îmi vine să mă manifest închizând ochii – să încerc să citesc cu buricul degetelor, ca orbii. Frumos poem!

Este ceva cu textul acesta. Un fel de glumiță ecvestră unde cavalerii se țin de treburi neserioase în loc să se ocupe de barbut, vodkă și femei sau să bage în călduri domnișoarele de pension..
Una peste alta, pare un fel de stampă în care Cenghiz Aitmatov și Fănuș Neagu își dau frățește mâna sub o umbrela nichitastănesciană, la o apă minerală.

„Toate-s noi si vechi sunt toate\" spunea marele Eminescu domnule Stoicovici.

Poezia, revine, revine, revine din trecut, aducand aroma marilor valori umane, transpusa cu delicatete si pasiune de acest indragostit de viata, autorul.
Istoria iubirii de la primul cuvant nerostit si pana la ultimul, \"nechezand\" , eliberandu-se in aceasta abundenta cabalina, cu puterea a mii de ecouri intr-o lume muta,adormita.
Sa le simtim...soptesc eu.
Felicitari pentru pasiunea de a scrie Pa.ne.