Andu Moldovan

Ei bine da! ar zice un vechi cantec iar eu nu pot decat sa sub-scriu durerii cu durere, pentruca poezia bat-o vina, e nascuta din durere. Un text care m-a infiorat, nu este fior mai mare decat fiorul mortii. De aceea as fi spus in final nu \"o ultima rascruce\" ci \"ultima rascruce\" cu riscul asumat de a fi patetic. O lectura buna de pus pe rana pentru a te vindeca de rele,
Bobadil.

Un articol bun, o analiza dintr-un punct de vedere care se vrea cat mai documentat, ramanand subiectiv. De fapt asta am apreciat intotdeauna la Felix ca el nu emite pretentii de universalitate. Omul asta e de un bun simt artistic strict personal si imi asum cu tarie aceasta afirmatie. Iar a spune ca Liviu Nanu este \"in faza experimentelor\" este ca si cum ai spune ca Liviu Nanu este \"un etern copil\"... are cineva ceva impotriva la asta?
Bobadil.

Sa ma ierte soborul dar mie mi se pare un poem lipsit de inspiratie, lipsit de respiratie, un poem \"stillborn\", nascut mort. Imagini uscate, prea multe metafore pentru o idee simpla, demonetizata si aceasta fraternizare cu Dumnezeu deja (sa-i multumesti lui Sile pentru asta Silvia :-), explicatii garla \"pentruca mi te-ai plans ca nu ai nicio piatra\" \"pentruca te-ai lasat prins si legat\" \"pentruca iti e foame\" \"pentru ca ai fugit\" de te intrebi de ce s-o fi oprit autoarea la aceasta insiruire si nu a continuat, ca motive s-ar mai gasit pentru acele \"pentruca\"... Apoi, in pozitie centrala \"zambesc si nu zambesc\"... magistral! \"Vorbesc dar nu spun nimic\" as completa la acest vers pentruca... si aici o las pe Silvia, ea fiind specialista \"explicatiilor\" in acest poem.
\"e noapte si e zi\"... artistic! \"nu mai am in temple idoli\"... excelent! Poate unul dintre cele mai slabe poeme semnate Silvia Caloianu pe care le-am citit pe acest site, iar Silvia de obicei scrie destul de bine. Acest poem cred ca a fost scris intr-o pauza de digestie, iar dupa cum stim cu totii, digestia este un proces care necesita un mai mare aport de sange in stomac si intestine, in detrimentul altor organe.
Bobadil.

Am avut impresia, citind si recitind poemul ca undeva spre final am pierdut firul calauzitor. Si spun asta pentru ca nu cred ca numarul \"o mie\" apare intamplator de trei ori in acest poem. Dar finalul este altceva, nu il vad bine in contextul rotundului primelor trei strofe, e prea de tipul \"uite, si acum ne asezam pe fotoliu si ne uitam la telejurnal\"... parerea mea. Si desi nu-mi sta in fire sa fac asta (nici nu cred ca am mai facut-o vreodata), anexez aici in comm un poem de-al meu vechi. Poate ti-l mai amintesti Vladi, poate nu... ma rog, asta e.
Bobadil.

1000

mă ridic pe ale mele o mie de picioare
și merg ca omida
doar așa, să-ți fac în ciudă!

mereu
am crezut că pruncii
plâng la comandă
și doar noi încercăm aiurea să-i adormim
în patul construit din mia de cuțite
cu care ne deschidem scrisorile
venite din greșeală pe adresa de acasă

am fost niște arbori crescuți peste dărâmături
și n-aveam nici un nume
acum catastiful ăsta are o mie de pagini plicticoase ca dracu\' dar întrucâtva gustoase
dacă-ți place înțepătura de ace sau scârțâitul
cretei pe călimară

Hello rasta man! Long time no see, de ma faci sa-mi schimb poza din pagina de autor, de fapt cred ca exact asta am sa fac, in amintirea vremurilor de altadata...
Cat priveste poemul, cred ca imi placea mai mult cand scriai mai \"cu sange\", erai mai \"tu\"... dar asta e o banala parere, nu se vrea nimic altceva. Sa ne mai auzim cu bine, ploiesteanule!
Bobadil.

Recunosc ca asa, in absenta subtitlului, tonul nu mi se mai pare \"latrat\" :-) Iar baietelul tau \"mic-mic\" sa-ti traiasca si sa-i dea Dumnezeu o lume mai buna. De ce am revenit eu aici? Pentru ca m-a frapat o afirmatie din comm-ul lui Noemi \"eu, spre pilda, iubesc pisicile si cainii mai mult decat oamenii, dar procedez kantian si reverentios fata de acestia\", o afirmatie pe cat de ciudata, pe atat de \"ireverentios kantiana\" daca e sa o citez in continuare pe aceasta femeie care, cu aceasta ocazie mi-a aratat ca doarme ca un caine si toarce ca o pisica si m-am fericit ca nu am avut niciodata ceva de impartit cu un asemenea spirit ingust. Undeva, in adancul sufletului meu, nutresc speranta ca noemi a folosit asa, o figura de stil pe care o pricepe numai ea. Scuze Dorin,
Bobadil.
P.S. Ce va conta mai mult la Judecata de Apoi nu avem de unde sa stim, iata cum Noemi, intr-un avant care mie cel putin imi aminteste de jocul de-a baba-oarba, termina un comm istoric (cel putin pentru mine)cu o retorica de cartier de periferie. Pacat as zice, dar nici macar pacatul nu stim ce este. Doar gustul amar din gura, probabil de la ghemotocul de par de matza.

Mie imi place aceasta personala a lui Dorin pentru ca el vorbeste sincer aici, isi impartaseste un crez. Nu-mi place insa \"tonul\" care e cam \"latrat\", incepand de la subtitlu si apoi transparand prin intregul text. De acord cu ideea fundamentala, respectul este un sentiment \"a-priori\", un fel de profesiune de credinta a omului adevarat. Exista insa si reversul medaliei, absenta a ceea ce noi numim \"respect\" in mod traditional la tanara generatie de exemplu, s-ar putea sa ne induca in eroare, ei (tinerii) fiind prin definitie \"nerespectuosi\"... nu e nimic rau in asta. Cu timpul, lucrurile se vor schimba pentru multi dintre ei. Iar asta se intampla in general in viata cand apare primul copil. Apropos, tu ai copii Dorine? :-)
Cu drag,
Bobadil.

Fara doar si poate, aceasta serie a jurnalului-mozaic din lhasa se apropie cu pasi siguri de o re-intregire, simt ca pe undeva Ela se apropie ca in spirala melcului de radacinile unui inceput care, iata, a dat roade. Se intampla sa stiu ca in ultima perioada Ela a fost mai mult decat \"prinsa\" cu treburi care mai de care mai urgente, asa ca salut aceasta reintoarcere la ale scrisului aici, spre desfatarea ochiului cititorilor. In rest, vorba autoarei \"vom vedea\" :-)
Bobadil.

Deseori am incercat sa comunic cu acest martin si va rog sa ma credeti ca au fost vremuri cand chiar eram amandoi fascinati de impactul prabusirii interioare a vizualului in poezie, un fel de cataclism pe care, la vremea aceea, el il descria in termeni de \"teologie negativa\" cum ar spune Eliade. Acum ce citesc aici este un mare plictis, o laba universala. O masca sub o masca, un hermafroditism scelerat, un balci la colt de strada. Imi doresc ca aceasta eleonora sa lase vrajeala asta aberanta (care pentru mine cel putin este congruenta cu o flegma) si sa redevina el insusi. Dar poate ca zic asta doar asa, pentru ca e noapte si e frig, seniori.
Bobadil.

Uite cum simt asa, in subsolul acestei pagini ca, prin forta intamplarilor vietilor noastre petrecute in Casa lui Dumnezeu am ajuns sa ma simt ca acasa.
Si, dereticand, constat cateva lucruri: primul ar fi ca Liviu Comsia ne scrie, noua, celor de pe acest site care uite inca nu \"a iesit din el insusi\" cum spunea domnia sa sambata la Rosiori. Poate o va face, curand... Al doilea ar fi ca Liviu Comsia are mana de romancier, lucru pe care (mea culpa!) il descopar abia acum in premiera si deci, eu cel putin, nu ma voi opri aici. Iar al treilea este ca celalalt Liviu, al nostru Nanu de data aceasta, stie sa apese pe butonul ala cu cruciulita si sa dea stea la un text. Poate ar trebui sa-si reconsidere atitudinea absurda a acelei \"promisiuni\" ciudate cu el insusi de a nu acorda acest gen de distinctie si bine ar face (parerea mea) sa mai incurajeze din autorii de pe site care o merita.
Bobadil.

Data viitoare voi fi mai atent sau poate, dimpotriva, mai ne-atent. Oricum, trenul acela nu a trecut peste niciun trup ci, cat se poate de previzibil, a trecut pur si simplu. Dar tu ai asteptat de doua ori la acea bariera si pentru ca eu am aflat oarecum intamplator asta, uite-asa! nu mai poate nimeni sa mi-o scoata din cap.
Bobadil.
P.S. Remarcabila compozitie. Cine e baiatul?

Sa spun drept, nu ma asteptam sa fiu altfel decat cel dintai (nu chemat, pentruca sunt cel de pe urma) prezent aici. Sunt multe drumurile noastre, uneori le pierdem numarul fiindca nu putem numara dincolo de bataile ritmice care ne definesc vietuirea, clipele, pleoapele, frica, dar mai ales insomniile, acesti copii din flori ai viselor noastre cu acari. Ah, Carol Germanule, unde este comoara ta? Unde sunt decoctarii padurii, cei care macar curata si limpezesc? Ti s-a dat cumva cerul peste cap? Stelele tale s-au ratacit, mergand pe cai nestiute s-au indepartat de orbitele lor firesti de cand ochii tai loviti de orbire ca si cum ar fi atinsi de carbuncul te fac sa nu vezi decat parada si fast? Sunt intrebarile pe care le-am citi mereu printre randurile de revolta ale poemelor alchimistului Negru, dar nu... el va merge mai departe pentru a indeplini dorinta discipolilor. Si spune asa: acolo se iveste o lumina insomniaca, divizata in sfera ei prin balsamul partilor sale interioare. Iar cerul acesta este numai unul, cel care desparte apele de ape.
O lectura pe care mi-as dori sa o pot savura intr-un cenaclu in orasul de la poalele Copoului, dar asta deja nu mai depinde mine.
O lectura pe care o recomand lasand la o parte toata arta spagyrica pentru un pahar de vin de Cotnari.
Bobadil.

Dorine, bleah! Pe tine nu te pot prinde.. :-) Sa traiesti, omule!
Drag,
Bobadil.

Poza e negru pe fond negru sau nu vad eu nimic de pe comp-ul meu? In dreapta jos vad un text \"daca as avea doua guri una as tine-o in talpa\" - text chiar mai inspirat decat cel de la inceput, deoarece aduce in discutie eterna dilema a noastra, a barbatilor, aceea de a avea doua, in cazul de fata guri, se presupune ca asta vine si cu doua limbi, desigur, impreuna cu durerea tot a noastra de a ne creste un testicul in talpa, care se zice ca ar fi chiar culmea durerii.
Un poem ratat, dar mishto. Am râs.
Bobadil.

Un poem care imi aminteste de atmosfera din Gran Canaria, la final cu \"parfumul florilor de frezia\". O proza in versuri, o tusa de penel, un pastel in zori de zi. Desuet si totusi fascinant prin cateva contraste. Un tablou.
Bobadil.
P.S. As recomanda totusi un titlu in limba romana, sau daca insisti pe limba franceza, gasit ceva mai in forta, \"chanson creole\" mie cel putin imi suna a demoazela, scuze pentru franchete, dar daca tot ti-am scris... :-)

Buna remarca!
Voi adopta expresia \"bai Antoane!\" ca \"Liviule\" iti spuneam oricum :-). Oricum, am inteles, voi renunta la \"Nanule\", dar cu o explicatie tot iti sunt dator: eu am un var (mai mare ca mine cu vreo opt anisori buni) cu care am copilarit prin Ardeal si mama-mama ce mai bantuiam muntii si dealurile! Pe el il cheama Octavian, dar toti ii spuneam \"Nanu\" de la faptul ca, fiind copil, asa zicea el \"ciocanul\" (care era o scula foarte utilizata la tara :-) \"nanul\". Deci, \"Nanu\" mie imi este un apelativ pe cat de drag pe atat de familiar.
Bobadil.

Nanule, se pare ca ne-a lovit pe amandoi poemul alegoric drept in moalele capului! Nu stiu de ce dar eu cel putin de sambata de la Deko am inceput sa-mi amintesc de farmecul acesteia... sau de farmecele acesteia, daca stai sa te gandesti ca acest \"declic\" mi-a fost provocat de o lectura de si din \"pustoaica\" Adriana Popp. Mi-a placut,
Bobadil.
P.S. In ultima strofa ai o \"confuzie temporala\" inutila zic eu si care creaza o oarecare confuzie a lecturii:
\"la care deja e pusă o cruce
încă de cînd m-am născut\"
cred ca \"la care e pusa o cruce / inca de cand m-am nascut\" ar fi suficient.

Am gasit aici un poem despre care voi scrie, candva (sper curand), cand voi fi mai inspirat, un comentariu adecvat (acum sunt inca la birou si conform uneia dintre legile lui Murphy) e vineri ora 18:00 iar telefonul inca suna... Dar nu am vrut sa trec mai departe fara sa las aici acest semn de carte (uite ca mi-a iesit si o rima involuntara). Li, cobesti, vine zapada?
Bobadil.

Mi-a placut mult exprimarea acelui \"alter-ego\" poetic din strofa
\"pe oricine întreb de unde vin îmi privește peste umăr
probabil curentul făcut de-o pasăre depășindu-mă
mi-a răsucit gâtul în loc
nu semăn deloc cefei contemplate-n oglindă\" - si trebuie sa marturisesc ca imaginea pasarii in zbor \"depasindu-ma\" inspre inapoi, peste umar, ca o privire spre trecut, mi-a rasucit putin gatul si mi-a facut bine la nevralgia mea de arnold :-)
Si pentruca tocmai am privit scarbit la televizor ieri cum guvernul nostru drag a aprobat prime de vacanta pentru bugetari (pentru unele categorii sume chiar insemnate, mergand pana la 5000 RON de persoana) numai ministerul educatiei a primt 0 (zero) lei, imi vine in minte urmatorul catren, inspirat de viziunea lui Ted:

iar e frig iar plang dascălii
cum că le-a intrat la apă leafa
ministrul zice de îndată le-om mări
acum însă îmi contemplu... ceafa!

Cu drag,
Bobadil.

Recunosc, nu ma ridic la nivelul de a putea pricepe daramite comenta un text valoros ca acesta. De fapt, eu numai cand vad semnaturi din astea ca Lacustra, de Nada, mi se face părul maciuca iar maciuca mi se face păr, ceeace imi generează din start un complex de inferioritate referitor la capacitatea mea de a ma exprima atat ca barbat cat si ca femeie. In tot acest abis asexuat, există totusi un fir al Ariadnei, sunt sigur, mi-a spus mie acum vreo zece ani cand am terminat cu prostiile astea un bun prieten de-al meu pârțar care iubea pe un coleg de birou dar nu avea curajul sa i-o marturiseasca ca il credea straight pana l-a intalnit la un club de homalăi cu altul (gay cum le zice Lacustra). Cam atat pentru azi, că la ora asta nu mai putem decât sa facem totu\' cum zice autorul (autoarea) citandu-l probabil pe ceausescu care, dupa cum se stie, a inventat in românia astfel culmea diareei (sau a ciclului dacă ne referim la gay may hay mey mey... în caz că se consumaseră în prealabil prea multe prune)
Bobadil.