Tu iartă-mă, prieten, n-am vrut a-ți face răul,
Nici în vis nu gândit-am c-am să-mi aud ecoul
Din vocea-mi răgușită, din starea-mi de pierzare
Acum spre tine, prieten, mă-nclin să-mi cer
Cred, important în viață e să iubești tu prima
Nu doar pe omul care-ți merită din plin stima,
Ci mai ales pe-acela tu să-l iubești întâia
Care după vedere-i mai acru ca lămâia.
Și, când mergi
Dă-mi, Doamne, Tu, ce nu știu eu a cere
Și cere-mi Tu ce nu știu eu a da
Căci tot ce-mi dai mi-aduce mângâiere
Și tot ce dau să fie-n slava Ta.
Dă-mi, Doamne, tot ce aș putea-nțelege
Și
Tu i-ai dat în flăcări inimii iertare
Dar ea nu-și mai iartă vina niciodată
C-a greșit amarnic și adânc mă doare,
Orice bucurie mi-i prea zbuciumată.
Ai venit să-mi vindeci sufletul de
Am vrut s-ajung la fericire
Dar printr-o cale cât mai scurtă,
Să pot urca la împlinire
Printr-o sforțare mai măruntă.
Am vrut cu orice preț să fiu
Voios și sănătos într-una,
Să nu știu ce-i
Și mii de versuri noi eu aș putea pe oră
Și mi-i că mai apoi nimenea nu mi-e soră.
Și mii de mulțumiri eu aș putea a-ți scrie
Și mi-i că din priviri nu te-aș putea descrie.
Și mii de
Am învățat târziu în viață că tot ce simt eu simt pe bune
Și m-am trezit că dau degeaba tot ce aveam mai bun pe lume.
Am înțeles târziu că-n toate e-un sentiment care se pierde
Dacă nu prețuiesc
Mi-e-așa o foame azi de tine
Cum nu am mai simțit demult,
Pe când aveam încă în mine
O inimă cu greu tumult.
Chiar dacă nu sunt des la tine
Cu gândul cum eram cândva,
N-am să te uit în veci,
Ochii tăi străini și goi
Ce luceau cândva ca focul
M-au ferit de vânt și ploi
Și-an rămas doar eu, nerodul.
Rămas-am singur, prizonier
Cuprins în mare vâlvătaie,
Legat cu lanțuri mari, de
De bucurii e plină lumea
Și de tristeți e tot așa,
Dar mult mă-ncântă amintirea
Când știu de bucuria ta.
Și ură are multă lume,
Cu dragostea e tot la fel.
Gânduri încep să se adune ;
Numai
Încerc să scriu
Dar cred că nu m-ajută.
Încerc să fiu
Doar unul dintr-o sută...
Încerc să fac
Ce altul nici nu știe !
Încerc să tac
Și s-aștept o vecie.
Încerc să par
Normal, ca toată
Și ce dacă-i frig afară,
Și ce dacă-ncep să doară,
Și ce dacă nu le pasă,
Și ce dacă n-o să iasă.
Și ce dacă tot încerc,
Și ce dacă nu-i chiar drept,
Și ce dacă mai greșesc ?!
Și ce, tot pot
Nu vreau nimic din ce-mi doresc,
Nu vreau nimic din ce trăiesc,
Nu vreau nimic din ce primesc,
Nu vreau nimic din ce privesc !
Nu vreau nimic din gânduri,
Nu vreau nimic din rânduri !
Vreau
Cu toți-avem un înger păzitor
Ce stă adesea 'colo sus pe-un nor
Și ne supraveghează-ntrebător
Râzând, or' poate chiar plângând de zor.
Și cu toți' știm că îngerul ce e
Pus pentru noi de Cel cu
Nu mă dor brațele de-s frânte
Cum doare dorul de-acea care
Un semn când mi-a lăsat pe frunte
Mi-a limpezit orice purtare.
Nu dor chiar rane de război,
Din corp când simt că sângerează
Cum
O gură. Doi ochi. O față
Mult mă-nvață
Despre tot ce am trăit
de-am iubit.
Cât de mult am învățat,
Cât de mult am regretat
Am aflat,
De-am căutat.
O gură. Doi ochi. O față.
Nu aștept să
Nimic din mine nu trezește o inimă de piatră
Nimic din mine nu tânjește vreo inimă distantă.
Nici zâmbetele ce chiar dese se văd pe altă față
Și nici cuvintele culese cu sensul de povață.
Nici
Sfârșit de vară-ntunecat,
Am minte, frunte, cap plecat
După un dor înstrăinat
De vară alungat.
Când vara la-nceput era
Și în noi încă mai nutrea
O legătură strânsă, grea,
Eu o simțeam -
E o prostie ce fac unii
Intrând în baruri, stând cu ore...
De vreme ce-i încurcă banii,
De ce nu stau în Singapore ?
Așa-i prostia-n astă țară,
Cu toții vor să ia de-a gata,
Nimeni nu stă,
E-un om pe care toți nu-l vede,
E-un om pe care toți nu-l simt,
E-un om pe care toți nu-l crede,
E-un om pe care toți îl mint.
E-un om care, deși contează,
Cu toții îl dau îndărăt.
E-un om
