Poezie
Întâia „luptă” împreună
de Andrei și Isabella
2 min lectură·
Mediu
Ochii tăi străini și goi
Ce luceau cândva ca focul
M-au ferit de vânt și ploi
Și-an rămas doar eu, nerodul.
Rămas-am singur, prizonier
Cuprins în mare vâlvătaie,
Legat cu lanțuri mari, de fier
Stăteam în ploaie și bătaie.
Ploaia de lacrimi nu se-oprește
Cu toate că încerc să uit.
Și ura nu mai contenește
Chiar dacă mă simt biruit.
Lugubrul vis se-adeverește
Și umbra cruntă mă-'mpresoară.
Și gândul meu se adâncește...
Fiece gând încep' să doară !
Încerc să uit de ochii tăi
Căci rău îmi face amintirea,
Dar viața are multe căi.
Mergând, aștept, pândesc iubirea.
Iubirea poate n-o să vină
Și eu o aștept inutil.
Mă prăbușesc ca o ruină
Și viața mi-o trăiesc subtil.
Nu mai trăiesc la fel d'-intens,
N-atrag momente de-amăgire.
Tu mi-ai lăsat un gol imens,
Ai frânt și sufletul în mine !
Dar nu mă las zdrobit de soartă,
Ci mă îndrept pe calea mea
Și-aștept ca cea care o-ndreaptă
Aripi sufletului să-i dea.
Am fost trântit pân' la pământ,
Nici nu m-am ridicat, se știe,
Dar cât am fost bătut de vânt
Roiau doar gânduri de vecie.
Este adevărat că-i greu
Intens să nu iubești, că are
Și inima bătăi mereu
Iar, una câte una, moare.
Imediat simți cum te-a lovit.
„Să nu fie fatal” ți-e ruga.
Acolo unde a izbit
Beteagă ți-e până și fuga.
E-așa ușor ca să-ndrăgești
Lumea cu multe câte are
La fel cum tu, cu ochi drăcești,
Ai zdruncinat a mea purtare.
022586
0
Sigur, numai dacă aveți timp. Eu am făcut-o după ce am ieșit la pensie și nu-mi pare rău. S-au bucurat și o parte din rudele mele care au primit-o ca pe pâinea caldă.
Vezi: http://www.poezie.ro/index.php/personals/14014982/Spre_necunoscut