Andrei Horia Gheorghiu

În condițiile în care pare o încercare de poezie în stil clasic, textul șchioapătă la aproape toate criteriile de apreciere ale genului: mesaj, măsură, metrică, rimă, simboluri, terminologie, sintaxă.

Aștept cu nerăbdare să văd materialul publicat. Curiozitatea mea nu constă, așa cum s-ar putea crede, în verificarea ortografiei propriului nume. În nici un caz. Sunt însă curios să aflu dacă textele chiar îmi aparțin sau ați încurcat o literă și în linkul paginii de autor...

Glumesc, desigur. Încă o dată, mulțumesc.

O să trec și peste faptul că nu nici Gheorgiu nu mă numesc.

În ceea ce privește inițiativa dvs., este lăudabilă. Sunt însă de părere că ar trebui să existe un acord formal al autorului, anterior tipăririi. În cazul meu este tardiv, mă puneți în fața unui fapt împlinit.

Vă mulțumesc pentru intenție.

Domunle Adi Cristi, îmi doresc foarte mult să nu fie vorba despre mine, din două motive:
1. Se poate vedea cu ochiul liber că numele meu nu este Gheorghe.
2. Nu am debutat încă \"pe hârtie\", prefer să fiu întrebat în legătură cu publicarea propriilor texte și intenționez să fac acest debut în volum propriu, de \"grafică și poezie\", care să mă reprezinte.

Cu mulțumiri pentru înțelegere,

Mă opresc aici să-ți mulțumesc, Maria, pentru efortul pe care l-ai depus pentru acest articol, de scoatere și culegere a textelor și imaginilor de pe bandă, pentru a putea oferi celor care nu au ajuns acolo o imagine atât de detaliată a ceea ce s-a întâmplat la Roșiori.

Un al doilea motiv al opririi mele aici este o precizare, foarte importantă pentru mine, pe care nu am apucat să o fac în interviu. Paginarea și grafica de interior a volumului \"apăsați tasta Any\" aparțin integral celor de la editura Marineasa din Timișoara, pe care îi felicit și invidiez sincer pentru rezultat. Mi-e drag să spun cuiva că am făcut coperțile acestei cărți, la cât de bine a ieșit de sub tipar.

Poate aberez, dar știu ce simt. (am sentimentul unui deja-vu ș
i nu-s tocmai fan Matrix...)

Este greu, în ceea ce mă priveș
te, să știi când vorbesc serios și când mă joc. Știu asta din sursă sigură. De fapt, nu are nici o importanță.

Pentru că nu toată lumea vine aici pentru același lucru. Unii vin pentru o vorbă bună, alții pentru o argumentație mai aprinsă. și, mă credeți sau nu, ador să-mi apropii oameni calzi cel puțin la fel de mult pe cât apreciez un schimb de replici, aparent tăioase.
Inevitabil, alternăm între simpatii și antipatii, între apreciere și adversitate. Nu facem altceva decât să ne cunoaștem mai bine unii pe alții și fiecare pe el însuși.

Ne primim, pe rând, partea de poezie, partea de agonie.
Pentru mine e mai mult decât suficient. Nu îmi doresc decât să am mai mult timp pentru asta.

p.s.: mi-au fost dragi ultimele două comentarii, Ioanilor, pentru că v-am simțit descojindu-vă mai mult decât în alte rânduri. Oricât aveți, fiecare din voi, oroare de sentimentalisme, nu mi-o luați în nume de rău când vă declar că v-am simțit aproape. Aberez?

Cu riscul să mă repet, vă mulțumesc.

Livia,
Vladimir a răspuns cu un ghiont când i-am amintit de tine. Probabil are nevoie de timp, pentru acomodare. Nu văd altă soluție decât să vii mai des.
Și eu cred în punțile dintre oameni, în minunăția și în fascinația lor.

Ioana,
pe mine cineva la care țin mult, și care este foarte prezent în poemul de față m-a învățat că nimic din ce are legătură cu frumosul nu trebuie explicat. Numirea este finire, este egalizare. Or, poezia poate că tocmai aici își caută culcuș, în incongruență, în îmbinarea dintre sensuri incompatibile... în nelimitat.
Mai mult, poezia pentru mine nu e o ecuație. E o formă de auto-cunoaștere. Nu știu niciodată ce-o să iasă, dacă o să iasă. Scriu o dată pe lună, poate și mai rar. Totul se întâmplă într-un sfert de oră.
Asta e tot ce ține de mine. Restul ține de voi.
Sunt departe de a susține că nu am un stil, că nu există un mod specific de a-mi culege ulterior ce-am scris. Spun doar că totul nu este atât de controlat precum ar putea să pară sau precum s-ar putea înțelege din comentariul tău.

Mădălina,
îți mulțumesc.

Șerban,
cu plăcere. Au ieșit singure de undeva, \"nu-i vina mea\", ca să parafrazez o discuție recentă sub un text propriu. Și, până să o spui tu, n-am perceput atât de concret latura aceasta a poemului.

Domnule Peia,
paliandrul este un vrej de fasole ne-mioritică, cu boabe de forme foarte diferite la fiecare descojire, ceea ce nu putem spune și despre palisandru care, deși tot ne-mioritic, nu este la fel de fasole și arată la fel la fiecare descojire.
Dacă dumneavoastră ați venit aici să descojiți palisandru, sunt aproape sigur că știați ce veți găsi.
Alții vin aici să descojească paliandru, fără să știe ce-i așteaptă.
Ne pare foarte rău să vă anunțăm că stocul de palisandru s-a terminat, nu mai avem decât câteva borcane de paliandru, pe care le dăm pe sub mână, din obișnuință.
Dacă doriți, selectați căsuța de mai sus pentru a vă abona la newsletterul aprozarului nostru on-line și veți fi anunțat în momentul reaprovizionării cu palisandru.

Încă o dată, vă mulțumesc.

nu cred că eram așa glumeț cum s-ar putea crede când am scris rândurile de mai sus. poate că mă legam de animalele din noi. nu prea știm ce soi, dar ura există și e ancestrală. și poate că, deși par rotunde și pline de conținut, valorile pe care ne bazăm nebănuitele căi țin doar de imagine, arsă pe-o bucată de plastic.
oi mai fi vrut eu să spun câte ceva pe-acolo sau, cine știe, poate chiar să caut repere adevărate, care să ne-ajute la bine și la rău, \"till death do us apart\"
sau poate că m-a bătut soarele-n cap și mă dau în bărci în speranța unei adieri ostoitoare...

Textul este slab redactat și neverificat. Vă rog să-l revizuiți.
Îl puteți edita cu un editor de text la alegere (Notepad, Wordpad, Word, etc.) apoi folosiți linkul din josul acestui pagini: \"Acest text îți aparține: Poți edita/corecta acest text.\" pentru înlocuirea textului vechi cu cel nou, corectat.
Cu mulțumiri pentru înțelegere,

Deci tu consideri că unui pianist trebuie să i se spună când pianul e dezacordat...
Ar urma apoi să-ți mai recomand un film, eventual „Competiția” – chiar, îți place Dreyfuss? –, să mai fac câteva observații punctuale pe salturile tale, de altfel foarte poetice, de la un subiect la altul și poate cine știe, până la urmă o să îmi mărturisești că vezi textul cu alți ochi și că începe chiar să-ți placă.

Nu sunt genul care să dea vina pe societate sau pe părinți pentru ce i se întamplă.
Iar când spun cuiva „nu-i vina ta”, îi spun, de fapt: „Nici mă așteptam de la tine să fii capabil(ă) să anticipezi asta. Nota 4. Stai jos.”
Toate bune și frumoase, numai că tu nu ai spus „nu-i vina ta [că ai scris un text slab]\", ci, mai degrabă: „nu-i vina [valorii scăzute a poeziei] ta(-le că scriu acum, aici; e vina celor care au apreciat textul. Comentariile lor m-au făcut să scriu, altfel n-aș fi făcut-o.]”
Mi-am asumat substituția între valoare(-a scăzută a textului, în opinia ta) și mine însumi tocmai ca să subliniez, dacă vrei, lipsa atenției pentru detaliu în exprimare, pe care ți-o imputam anterior. Și știi ce cred? Cred că mâine ai fi observat nuanța. Nu degeaba spun englezii „sleep over it”.
În altă ordine de idei, dacă nu m-ar interesa opinia ta, sau a oricărui alt cititor, crezi că aș mai pune textele pe site?
În mod cert, aprecierea unei opinii sau a alteia este direct proporțională cu respectul pe care-l port erudiției, talentului, subtilității și uneori originalității interlocutorului, deși chiar o părere foarte personală și aparent nefondată poate ascunde un adevăr. La urma urmei poezia se simte, nu se gândește.
Iar dansul tău în jurul subiectului pe-o piesă a capella în interpretare proprie a fost... un răspuns cel puțin inedit la rugămintea să-ți argumentezi părerile, mai ales în măsura în care s-a terminat cu un soi de... „tu chiar vrei să răspund la așa ceva?”.
Mi-a adus aminte de finalul unui film bunicel, imho, pe care-l recomand oricui, chiar și echinocțiului: „Before sunset”.

Uau. Nu mă așteptam să fac atâta vâlvă. Și, fie că v-a plăcut, fie că nu, ați fost sunteți aici, mi-ați spus fiecare ce-ați gândit, simțit.

Maria, Mădălina, Liviu: mulțumesc pentru aprecieri și pentru sugestii.

Florin. Foarte plăcut surprins, te iert. Dar să nu se mai repete! [„Bagă-ți mințile-n cutie / daca vrei ghine sa-ți hie/ Iu iuuuu...” (strigătură populară) - zâmbesc]

Radu, mă bucur că ai simțit ceva... dincolo. Înseamnă mult.

Victoria Duțu, mulțumesc de invitație. Aștept cu nerăbdare și părerea despre text.

Bobadil. Mulțumesc pentru... blândețe. Dar să știi că norii mei nu sunt din linii, sunt la fel de groși ca ai celorlalți, dacă nu mai.
Și nu mai sforăi în beciul meu, auzi? Că-mi fug chiriașii din mansardă, mai ceva ca-n \'77.

Ioana, înainte să-ți mulțumesc pentru încredere și pentru... franchețe, trebuie să recunosc că sunt pe undeva de acord cu tine [și cu Andu, for that matter]. Cred că textul de față este sub medie, în ceea ce mă privește.
Nu apreciez însă lipsa-ți de grijă pentru detaliu în exprimare care, pur și simplu, nu te prinde. Înțeleg, ai fost dezamăgită de text. Dar lasă să treacă un pic de timp de la revoltă până la... exprimarea ei. Poate că nu ar trebui să califici un text „prost” fără nici un argument stilistic, estetic, ceva... acolo.
Iar „stiu ca tu nu ai nici o vina [...]” m-a lăsat cu gura căscată și chiar m-a pus pe gânduri... E vina părinților, crezi? A societății, oare?

Mă bate gândul să răspund...

A(u) ieșit mai bine decât mă așteptam. Și mă refer aici la volum, la lansare și la petrecerea de după.

Eu zic să mai scoți repede un volumaș, să ne mai strângem o dată.

Ș\'-altă dată... ș\'-altă dată...

pot spune că textul mi-a trezit amintiri. și mai pot spune că e bine scris, pentru că e trăit. e experimentat.
și mai țin minte că am întrebat-o pe maică-mea, demult:
\"bun, și de unde știu când iubesc?\"
\"o să știi\"
și-am știut.
n-are nici o legătură cu aruncatul pe asfalt, cu dulapul, cu părinții, n-are legătură cu nimic. în afară de voi doi.

Mie, una peste alta, mi se pare ok textul.
Primele strofe sunt cuprinzătoare, simple, naturale. Expresive și foarte proaspete.
Carnea de melc a zilei mi-a plăcut mult. M-a dat pe spate. Am avut un respiro acolo, m-am întors și am recitit: \"car-nea de melc a zi-lei\".
Apoi m-a secerat o a treia strofă, ca pe-un păpușel ce mă aflam...
Cumva, \"strofa a treia este diferită de primele două\" nu pare o afirmație suficient de cuprinzătoare.
Spui foarte puțin în prea multe cuvinte. Din primul vers, de exemplu, dacă scot \"noi înșine\" și \"la modul\" nu schimb cu nimic sensul. \"suntem făcuți simplist dintr-o parte tare și una moale...\"
În versul doi, nu mă mai pot lua de formă, și asta doar pentru că problema cea mai mare aici este conținutul...
Ce-ai vrut să spui prin: \"prea expuși privirilor până alegem ce și cât și cum să arătăm\".
Înțeleg de-aici \"prea expuși până ne ascundem [...într-un fel sau altul/...care cum poate/... mai mult sau mai puțin]\".
Nu te întreb unde e poezia. Te întreb doar dacă nu ți se pare o exprimare ușor redundantă. E din ciclul \"prea puțin până mai punem\", nu crezi?
Nu mi-o lua în nume de rău, dar respingerea celei de-a treia strofe este cu atât mai mare cu cât m-au apropiat de text primele două strofe.
IV și V sunt reușite, dar distanța între mine și poem este deja mare, ca să le simt. Le citesc doar. Sunt ok. Da, toată poezia e ok. Dar poți mai mult. Sau mai puțin, în cazul de față...
[Zâmbet]

Bine scris eseul, ușor patetic pe alocuri, dar n-ai ce-i face. Un eseu despre sărăcia satelor românești este, prin definiție patetic...
În sensul ăsta poate ai putea să renunți la expresii de genul \"în plin mileniu 3\" - suntem abia la începutul mileniului (este deci, o exagerare, care dă măsura unui oarecare subiectivism al autorului - lucrează împotriva veridicității textului).
\"Oale(le) de tuci\" nu se numesc \"tuciuri\"?
\"Fiece\" se scrie legat.

Toate bune.

Nu sunt istoric și, mai mult ca sigur, nu voi deveni unul.
Sunt om și voi rămâne om. Un om pragmatic. Unii-ar spune cârcotaș. Dar nu pot să fac ceva fără să mă-ntreb:
\"Da\' de ce? La ce bun?\"

Deci vin și întreb:
\"La ce bun stabilirea adevărului istoric?
Ca ura unora sau a altora să fie mai îndreptățită?\"

Când o să admitem că nu există parte fără vină și, în loc să ne cultivăm ura, căutându-i justificări, să o lăsăm pustiei?

Mie, contactul cu violența, de orice fel, nu-mi provoacă simpatie față de victime, ci ură față de agresori.
Mă îndeamnă la violență. Îmi fierbe sângele în vine, chiar dacă victima este un câine, un evreu, un român, un țigan, un copil, o prostituată.

De aceea, un document \"adevărat\" istoric, din punctul meu de vedere, ar trebui să nu facă referire la diferențe genetice, sociale, culturale, politice, șamd. Ar trebui să prezinte atrocitatea dezbrăcată de atributele sale umane. Pentru că este inumană.

Condamnabilitatea omorului nu este proporțională cu numărul victimelor și nu variază funcție de etnia victimelor sau a agresorilor, așa cum nu importă nici metoda prin care este săvârșit.
Atrocitățile nu au fost lagărele. Atrocitatea a fost, este și va rămâne războiul.

\"În orice război, prima victimă este adevărul.\"

Când îl veți dezgropa, domnilor istorici, veți aprinde o lumânare la căpătâiul său?

Un text blajin născător de comentarii agresive.
Liviu, ai început să ne lucrezi? Bagi mesaje subliminale?
Îmi place stilul ist mai nou al tău, da\' n-o s\'te ție mult.
N-are cum.
Te fluieră dom\' profesor cu fluierul lui sclipicos de pe tușă și strigă fault. Sau opțai.
Ceva ceva tot strigă el, nu se poate...

Mă speriasem, am crezut că ai înlocuit primul \"punk\".

Chiar acum se lucrează la o facilitate nouă a site-ului: \"Parrental advisory\", pentru a putea permite afișarea, în cadrul unei secțiuni speciale, a textelor ce folosesc limbaj mai violent. Așa vom lărgi gama textelor admise pe site.