Punk

Stau în București. Pe Victoriei, în mansardă. Este foarte simplu totul. Ca și cum carnea abia a început. Povestirile pe care le scriu nu îmi ies de nici o culoare. Asta în sensul că după ce efectul narcoticelor se duce în urma unui somn cinstit și puternic, nu mai sunt de acord cu nimic din cele scrise inainte. E o pendulare între stări. Între timp mai încerc și câteva versuri pe care nu am de ales și trebuie să le strecor în aceleași povestiri. Asta nu este o problemă, atâta timp cât sunt generate în întregime de situațiile nuvelistice, pe care maturizarea poveștilor le crește în mine. În rest nimic. Citesc prima carte a lui Miller sau pasajele porno din biblie. Mă întâlnesc cu Gili și cu Georgică, bem bere și jucăm ping-pong într-o bodegă din Mătăsari. Merg pe la galeriile de artă. Fur cărți din librării. Sănătate curată. Din când în când vine Lorelay și uneori plec în toiul nopții la Constanța să privesc marea. Mă întind pe nisip cu fața în sus și mă simt excelent. Ca după o beție grea, zbrobitoare. Ca după o greață tiranică. Așa că de fapt stau în picioare, lipit de peretele de nisip si mă uit în față urmărind cu privirea jetul de întuneric pe care tocmai l-am vomitat. În el se văd limpede stelele, ca niște bucăți de carne pe care stomacul meu nu a apucat să le digere, înotând în noaptea gastrică. Acum este bine iar. Mă urc la Găboi în mașină și mă întorc în București pentru că altfel nu aș putea înțelege asemănarea izbitoare dintre stele și prunele din borcanul cu gem de pe pervazul mansardei.

În cameră e o liniște fierbinte. Fumăm hașiș și nu vorbim unul cu altul. Găboi ascultă cum vecina noastră își lustruiește icoanele. Am ascultat și eu de multe ori asta. Le freacă bine. Le limpezește. Cristal. Apoi le prinde de tavan și se întinde în pat. Numai prin ele poate privi oile pe care se apucă să le numere. Altfel nu poate să doarmă.

Noi stăm așa. Nu ne culcăm. Noi nu ne culcăm niciodată de bunăvoie. Somnul ne cotropește când ne pierdem atenția. Și asta se întâmplă doar pe moale. Numai dacă nu avem în ce să ne rănim. Altfel ne speriem și ne visăm pe noi de frică. Visul este moale, miroase până departe și trebuie lăsat mai multe zile la înmuiat cu inimă cu tot. După aia se toarnă înălbitor și apret de copilărie. Însă în tot acest timp noi nu suntem buni de nimic. Nici nu ieșim din casă. Din când în când vine Lorelay cu ceva de mâncare, bere și niște bani. Vine așa. Nici nu știu de ce mai vine. Vine pur și simplu.

Pe Lorelay am cunoscut-o în Constanța. Eram cu Găboi și cu Maparlo. Ne parcasem la o bere într-o ieftineală de bar unde oamenii dădeau din când în când cu mesele în alți oameni. Podeaua era vopsită total razna în nuanțe de roșu și de maron astfel încât sângele scurs dintr-un cap sau altul se usca la unison. Găboi îmi adusese Momo, cartea lui Ende și era beat. Îmi povestea acolo în gura mare despre nu știu ce hoți de timp, furându-mi de fapt timpul. Doar urma să o citesc și eu. Entuziasmul asta a lui a fost până la urmă benefic. Așa am agățat-o pe Lorelay. De fapt ne-am trezit așa din senin cu ea la masă. Să mor eu dacă nu era fan Momo și nu era isterică. Îmi venea să îi zic „hai fată, pe bune”. Dar nu i-am zis. Nu mi-am dat seama nici până în ziua de azi dacă eram foarte beat sau are un cur ideal. Nu am întâlnit-o niciodată în timpul zilei, înainte de o doză de orice. Așa că curul ei rămâne perfect orice ar fi. Să mergem deci mai departe. Þipete, isterie, Momo dă autografe. Și noi cine suntem? Dacă se poate să stai și tu la masa noastră? Nici o problemă? Cum mă cheamă pe mine? Nu ai reținut? Nu credeai că există asemenea oameni? Vrei să ne mai vedem? Asta e numărul tău de telefon? Să îți dau un bip? De ce tocmai eu? Acum trebuie să pleci? Mâine te scoli devreme? Ne mai vedem, bine? Bine.

A doua zi m-a sunat. Era în fața casei mele și mă aștepta în mașină. Dacă aș spune că femeia asta, oarecare până la urmă, nu a adus nici un fel de lumină în viața mea aș minți. Lorelay era cheală și este în continuare. Se rădea în cap cu mașina electrică de când divorțase de unu pe care nu știu cum îl cheamă. Oricum nu contează. Nu îi voi scrie și nu îl voi suna niciodată. Așa că pentru mine el nu însemna nici măcar explicația faptului că ea se rădea în cap. Era cheală și gata. Am încheiat subiectul. Pentru mine a însemnat altceva. Mai exact lărgirea orizonului de atracție feminină de la blondul luminos, hiperlucid al iubitelor mele de până atunci, singurele posibile, la negrul visător, la roșul ruginit și habar nu am ce va mai urma dar asta nu mai contează atâta timp cât este cu putință. Eram pe picior de plecare așa că am ieșit maxim în cinci minute, timp în care mi-am amânat și întâlnirea cu Lușu din seara aceea. Prin urmare iată-mă în mașină spunând la întâmplare ia-o pe aici sau pe aici. Sau de ce nu pe aici. Când de fapt pe cerul nopții mele strălucea un cur perfect, hipnotizant și al ei. Tot ceea ce a urmat nu a avut nici o legătură cu dragostea. Nu pentru că nu mi-am dorit. Pentru că o femeie capabilă să facă un bărbat să îi fută pumni în gură, nu datorită unei explozii pasionale și hedonistă de comun acord, ci doar din convingerea că asta o va ucide, este proastă și atât. Femeia nu trebuie să se lase ucisă. Femeia ucide. Femeia trebuie să ucidă de fapt tot ceea ce nu este ea în bărbat fără ca bărbatul să știe. El trebuie doar să se trezească așa. Ca și cum a visat până la ea și nu este adevărat. Nimic nu este adevărat înafară de ea. Și crede atât de tare asta încât el devine conștient de faptul că orice s-ar întâmpla, sau oricine ar amenința acest tot feminin nu există în realitate. Și ca orice din ceea ce nu există poate fi ucis fără probleme, fără urmări. Chiar dacă pe ea o îngrozește sau o face să plângă. E doar o fetiță. Și hai să fim serioși, ce știe ea. Femeia. Urmează elanul. Cucerirea. Dacă te lupți pentru femeie și te doare chiar și o singură lovitură primită mai bine bei o bere cu adversarul și o puneți de o poștă. Așa stăteau lucrurile cu Lorelay. Nu era femeie. Era doar o pizdă. Bună ce-i drept. Vreau să spun că nu m-am complicat niciodată pentru ea. Ba mai mult, ea era cea care îmi făcea viața ușoară. Așa a fost din prima. Nimic cu adevărat important, doar o altă voce în jurul meu pe care am învățat foarte repede să o integrez în liniștea personală. Rămânea firește carnea ei care vorbea cu carnea mea. Transpirația ei care îmi infecta transpirația. Ne-am zbenguit prin paturi, prin veceuri, prin mașini. Pe plajă. Era cineva acolo când mi se scula. Gabi mă părăsise deși mai trecea pe la mine destul de des, doar așa să vadă dacă am vreo șansă să îmi revin sau mai exact să devin ce credea ea acum despre bărbat, după cinci ani de demență reciprocă. Eram convins că o să se întoarcă la mine și nu îmi făceam griji. O așteptam în timp ce o futeam pe Lorelay.

Apoi mi-a venit așa din senin să mă mut în București. Acum vreo trei săptămâni. Am pus-o pe Lorelay să îmi încarce bagajele în mașină, l-am luat pe Lușu și am plecat toți trei. Găboi stătea într-o mansardă pe Victoriei și știam că pot să stau la el oricât aș fi vrut. Pe drum am dat buzna în farmacii, ne-am rupt mințile și am vorbit tot felul de lucruri care ne-au făcut să ne simțim bine. Nici o revelație însă. Când am ajuns nu era nimeni acasă. L-am sunat pe Găboi. Plecase de dimineață la Constanța dar ne lăsase cheia sub scară. Nu ar fi fost nici o problemă, aveam unde să stăm. Lorelay are un apartament de servici pe aici pe undeva. Dar sincer, eram cam sătul de ea. Mi-am dat seama că trebuie să scap. Îmi venea să fug. Așa că am început să o ignor. Nu o mai priveam în ochi. Nu mai stăteam lângă ea. Îi răspundeam greu și uneori deloc. Îmi era dor de Gabi. Asta era însă realitatea imediată, aflată în normalitate, în spatele gândurilor despre ce va urma să se întâmple aici. Prima grijă a fost să stabilesc un contact permanent cu un dealer. Am avut noroc. Mi-a ieșit din prima. Apoi trebuia să scap de Lorelay. Nu mai aveam chef să stau după ea. Să o includ în program. Trebuia să apelez la evidențe. Am plecat să mă întâlnesc cu băiatu. Ea s-a dus acasă să își lase bagajele. L-a luat și pe Lușu care nu avea chef să mă aștepte singur până mă întorc. Mi-am închis mobilul și nu i-am mai văzut până a doua zi.

M-am întâlnit cu băiatul în Romană la coloane. A fost simplu și scurt. Aveam o recomandare bună. „Poți să mă suni la orice oră, mi-a spus, sunt non stop” și a coborât imediat la metrou. Eu am intrat în cabina telefonică și l-am sunat pe Gili. Am rămas la el peste noapte. Speram din tot sufletul să nu mă creadă că mi s-a descărcat bateria. Despre Lorelay este vorba. Urma să fac scandal, să mă simt jignit de această nedreaptă acuzație. Să trântesc, să bușesc și să nu pot să o iert. Nimic din toate astea însă a doua zi când ne-am întâlnit. Ea a tăcut. Lușu a zâmbit. Eu mi-am aruncat planul pe fereastră. Și când eram gata gata să îi dau un șut în curul ei ideal, mi-am amintit că nu mai aveam bani. Nu era bine să scap de ea. Adică trebuia să rămână în peisaj. Să fie pe aproape. Să rezolve situații. Știam că marfa o să se termine la un moment dat și va trebui să cumpăr alta. Să nu mai vorbim despre diverse. Atunci am decis pe loc că trebuie să rămână. Dar nu oricum. Trebuia ca acolo undeva sub gândurile ei să existe un sentiment de vinovăție față de mine. Unul care să nu se uite ușor. Iar în cazul în care trece lejer peste asta obstacolul să i se ridice mereu și mereu în față până obosește. Trebuia încolțită. Trebuia să se fută cu Lușu. Dar nu așa oricum. Lușu trebuia să i-o dea bine. S-o facă dependentă ca să nu mai poată pleca. Știam că el putea să facă asta și chiar mai mult. Nu era om mai potrivit decât el pentru această slujbă. Și cu prima ocazie pe care am avut-o i-am prezentat noul său loc de muncă, cu tot pachetul oferit: masă, cazare,mașină, droguri, bani, pizdă. Nu trebuia decât să dispar peste noapte, să nu i-o mai trag și să fac în așa fel încât să rămână singuri în aceeași cameră. Exista bineînțeles riscul ca ea să se sature și să plece la Constanța lăsându-ne cu curul în praf. Aveam însă o cantitate destul de mare de hașiș ca să o mențin destul de obosită să se urce la volan. Imediat am început aplicațiile. Inutil. În două zile mi s-a terminat marfa și pe lângă asta ea a început să facă figuri. Să ridice pretenții. Să îmi pună botu. Și cum stăteam eu așa întins în patul ce ocupa trei sferturi din mansardă, în timp ce răsfoiam biblia mai mult pentru plăcerea pielii decât pentru orice altceva, am găsit între paginile delicate fotografia ei. Era făcută anul trecut de mine, pe când ne aflam la munte la predeam. Gabi stătea întinsă în pat peste pătura verde. Nu era goală. Însă chiloții și sutienul erau transparente pentru mine care le scosesem de mii de ori. Mi-ar fi plăcut să îmi spună ceva. Am privit-o până nu am mai văzut-o după care am prins-o cu un bold pe carpeta de pe perete, astfel încât să se vadă si de afară prin gaura cheii. Adică la vedere. Asta m-a salvat. Lorelay a intrat în cameră, eu cu Lușu ne-am apucat de rulat din ceea ce mai rămăsese și ne-am întins toți trei pe pat. Știam că o să mă întrebe și m-a întrebat. Cine-i fata? Prietena ta? Nu se putea mai ușor de atât. Sentimentul victoriei m-a copleșit. O prezentasem de câteva ori pe ea, pe Lorelay, în cercuri nesemnificative, ca fiind prietena mea iar în momentul de față acest lucru nu era nimic altcefa decât ridicarea piedicii, fixarea țintei și a degetului pe trăgaci. Și foc de voie. Automat. Iubita. Iubita. Iubita. Iubita. Auzeam foarte clar ecoul acestor rafale în inima ei secată subit. La dracu am zis atunci, să curgă sânge.