Lumea noastră cea de toate zilele (note de lectură la \"Apăsați tasta any\")

Cu siguranță, Liviu Nanu nu este un poet al rozelor, al grației și-al sentimentelor oblomoviste, nici al melancoliei, nici al sublimului. Lumea lui Nanu este cu totul cea a noastră de toate zilele, cu dureri, cu necazuri, cu înfrângeri, cu victorii și mai cu seamă cea a faptului comun pe care nu-l luăm în seamă, care devine, în alambicul său liric, unul de maximă importanță. Sensibilitatea poetică a lui Liviu Nanu se insinuează discret printre aceste canioane ale existenței cotidiene, făcând efortul de-a rezista tuturor ispitelor. Lirica lui Liviu Nanu de până acum nu face nici o concesie de nici un fel.. Imagistica sa se încheagă în ample tablouri de epocă, marcate de nefericirile personajului care le-a creat, iar el, poetul, se consideră un comentator rece, imparțal, obiectiv pe cât se poate, și în nici un caz un trubadur pornit din elanuri și duioșii. El însuși e născut din contrarii, din conflicte dure și de neevitat: „Nașterea mea e o consecință/ a luptelor dintre vechile triburi”. Sau și mai precis: „m-am născut prin tragere la sorți/ tocmai când Dumnezeu a avut mână moartă”. Cam așa debutează cea de-a doua carte de poeme a lui Liviu Nanu, numită „Apăsați tasta Any” (Ed. Marineasa, Timișoara, 2005), volum care caută, cu febrilitate, acel loc potrivit pentru a exista. De altfel, poezia lui Liviu Nanu este pornită din această sondare continuă și-n profunzime a realității vieții noastre. Pare a fi fost mereu un personaj tragic, care nu-și află locul și, drept urmare, ne interoghează sau ne propune, după lungi dezbateri, o „viziune” asupra vieții, astfel îndemnându-ne să ne găsim locul. Dar ce crede Liviu Nanu a fi lumea și viața? Sistemul de gândire al poetului se sprijină, cu seriozitate, pe credința că realitatea este producătoare de adevăr și frumusețe, iar ficțiunea și imaginativul, fantasticul sunt doar locuri în care ne refugiem când lumea nu mai pare suportabilă. Să ne reîntoarcem atunci la acel poem cu titlul „autobiografie”, o bijuterie lirică prin franchețea, ironia și bunătatea cu care cu care poetul își contemplă propria existență: „Trebuia să devin un personaj pozitiv/ ursit să-mi caut prin lume dușmanii/ Mama-mi cânta printre lacrimi balade/ Tata-și pitea sub tălpile casei bani.// Însă eu am devenit cerșetor/ de cuvinte, de taine, de sensuri/ pe care le ciopleam apoi din topor/ și le-așezam cu migală în versuri”. Deci, iată cum sinceritatea pătrunde prin peretele de plumb al existenței cotidine! Am putea spune că peste tot versul bate vântul înghețat al pesimismului. Concepția poetică a lui Liviu Nanu exclude pur și simplu acest sentiment. Poetul nu este deloc un pesimist, dimpotrivă, imnurile sale de slavă sunt fărâme dintr-un vast poem de bucurie pentru de-a fi fost el cel dăruit, de-a fi el alesul: „Era într-una din zilele acelea defecte în care ne bucuram/ de coacerea degetelor”. Sau și mai evident, în dreptul principiilor: „n-am știut să mint cu adevărat/ am avut câteva încercări timide mi se abureau ochelarii”. Și aceste versuri extrase dintr-un poem de dragoste! (n-am știut să mint cu adevărat). Ei bine, în asemenea dimensiuni pare să se desfășoare viața cea de toate zilele pe care poetul Liviu Nanu ne-o propune. Spuneam: pare. Fiindcă Liviu Nanu nu se oprește niciodată la învelișul existențial. Scormonește, caută, când febril, când pe îndelete, dar întotdeauna cu aviditate. Chiar dacă: „timpul nu e rotund/ doar așa/ îl vedem noi/ timpul e o iluzie ca și când/ ai zgâria linii drepte/ pe un ou”. Ca mai departe, ingenuu, să se copilărească, ducându-ne înspre vis, înspre copilărie: „timpul e cucul/ din ceasul de buzunar”, când totul e posibil, totul se întâmplă, totul e fabulos… Astfel, dintr-o dată, trecând timpul peste noi, și mai cu seamă vremurile, comentariul poetic își poate permite jocuri grațioase: „nimicul plutea albastru ne făcea semne cu degetul/ noi îl trăgeam de urechi spunem băi nimicule/ nu e nimic de tine”. Grația jocului este doar iluzia, căci dincolo se află sinele convulsionat de liniile trase peste embrionul vieții, oul, pe care-l marchează irevocabil. Urmele se văd în întreg segmentul de timp pe care-l numim viață. Între iluzie și realitate se așază teribil cuvântul: „aflasem că enunțarea/ unui cuvânt poate avea/ putere creatoare”. Și la început a fost cuvântul, nu-i așa? Forța acestuia răzbate și mângâie, construiește și dărâmă, revoltă și supune, astfel încât viața se naște prin puterea cuvântului. Toate valorile existenței noastre prea scurte, vorba unui scriitor roșiorean, se află încuibate în acest cuvânt. Din acest motiv, adesea poezia lui Liviu Nanu se înfiripă, esențial, pe acest cuvânt pe care-l așază în toate felurile imaginate pentru a ieși la iveală ceea ce poetul-om ascunde în adâncul ființei sale. Legătura ființei cu cuvântul se află în centrul multor poeme, cum spuneam. El este încărcat cu energie de fantezia poetică. Risipa de sensibilitate și simțire se întronează ca un fapt profund de viață. Dar din conjugarea acestora Liviu Nanu poate institui o imagine vie, ironică a realității explicit mărturisită. Umorul și ironia nu fac altceva decât să compună tonalitatea pe care criticul Cornel Ungureanu o vedea venind dinspre Marin Sorescu. Poate. Există sonanțe, dar seriozitatea tragică a olteanului își are sorgintea în existența rurală, a munteanului Liviu Nanu vine dinspre intelectualul îmbogățit cultural și, așadar, marcat de fantasme și elanuri înclinate spre ideal. Și mai departe, parcă chiar tonul este acum mai aspru decât cel din „Îndemn la nesupunere”, debutul său editorial (Ed. Tipoalex, Alexandria, 2002), unde indulegențele acordate sunt mult mai multe. Oricum, cele două volume respiră, ne cântă și ne acuză existența fără menajamente. Liviu Nanu nu este un sentimental în sensul consacrat al cuvântului. El este cel care rostește cuvântul mărturisitor. O face direct, dar și înșelător, când vrea să ne oblige la meditație. O face aspru când vrea să ne măsoare înălțimea imaginii din oglinda noastră din holul casei. O face cu delicatețe, înțelegere, duioșie și nesfârșită tristețe că ne pierdem mult prea des printre cuvintele secate de miez. Ne provoacă la o severă autocumpătare, dezvăluindu-ne valoarea memoriei și importanța ei covârșitoare. Îndemnul lui Liviu Nanu trebuie luat în seamă. Este cel al conștiinței unui conteporan care are curajul să viseze și apoi să ne povestească visul lui despre o lume trăitoare sub semnul timpului care nu mai are răbdare nici cu sine însuși.