Lumea noastră cea de toate zilele

Existența comună poate deveni motiv poetic? Deslușesc într-o asemenea întrebare și o undă de ipocrizie, fiindcă dilema a fost demult rezolvată. În primul rând, post-moderniștii și-au făcut chiar un titlu de noblețe lirică din a preface banalul existenței cotidiene în valoare poetică. Astfel, poemul cuprinde și trimiteri precise la întâmplări, oameni, date și fenomene ale existenței sociale, culturale, economice, de-acum, devenind în acest fel și document istoric. Chiar dacă pare o încrucișare de percepții, aceste poeme au primit coroana lui Orpheu. Aș spune și altceva! Potența lirică capătă forță în aceste expresii doar atunci când există acel ceva numit talent. Adică, acea putere de a transforma cuvântul oarecare într-unul special, încărcat cu semnificații insolite. Poeții acestor vremuri sunt cei care infirmă antica teorie a diferențelor specifice între literatură și istorie. Ei sunt și unul și altul, și poet și istoric, atâta vreme cât măsoară corect calitatea estetică și calitatea istorică a versului. Cu alte cuvinte, nu credem că ar fi o contradicție în termeni. Ne-o mărturisește și volumul „Liliuța” al Dianei Iepure (Ed. Vinea, București, 2004), care-și găsește motivele lirice în propria-i existență socială, dând seama despre lumea în care își petrece zilele. Cine este Liliuța? Grăbit, am putea recunoaște un alter ego al poetei. În fapt, ni se propune profilul unui locuitor al Terrei de la început de mileniu, dintr-o țară care se cheamă România. Este acel locuitor torturat de timp, obligat să țină piept unei lumi convulsive, supuse unui nesfârșit spectacol. În această vâltoare, a-ți purta sentimentele nealterate, este o luptă cu fericirea de-a fi. Iată această schiță pentru portret: „liliuța are o burtă uriașă / și-a înghițit iubitul / cu tot cu ceas / acum simte timpul cum trece / și cum se lovesc secundele de pereții stomacului / ca un ulcer dureros de dulce / tic-tac, tic-tac / burta îi tresaltă / ceasul iubitului nenăscut / un fel de vasomotor / fantomatic”. Ei bine, acest personaj pornește la lucru, îmbogățindu-și experiența de viață. Nu e deloc lesne să trăiești în această lume care, asemenea legendarului Midas, tot ce atinge transformă în spectacol. Dar acest lucru, fără a bagataliza, a minimaliza sau falsifica, ci, mai curând, provocând sentimentul tragic. În confruntarea cu timpul, Liliuța pare a înregistra existența în cheie tragică. Până și iubirea este o expresie a durerii: „ai fost generos cu mine / iubite / m-ai lăsat să-ți simt durerea / mi-ai dat-o în brațe / cu grijă / ca pe un copil al nostru / s-o alint / și s-o învăț cuvinte tămăduitoare”. Navigând prin această lume, sensibilitatea poetică este mereu insultată până la desființare. Revolta se instalează în detrimentul urii comune și a răzbunării primitive, până acolo încât binele dispare definitiv: „hai să ne mușcăm adânc / de parcă toate măselele ne-ar fi de minte / și toți dinții canini”. Suferința capătă, încet-încet, dimensiuni metafizice. Se instalează ca o izbăvire; revolta se petrece în tăcere; cuvântul își găsește rostul de-a pune în operă convulsia sentimentală a Liliuței, ființă gingașă, inocentă, ajunsă pe mâna haină a lumii și timpului ei: „mi-am îngropat păpușa / sub o viță-de-vie / i-am fost mamă / bocitoare / gropar (…) am plâns toată noaptea / a doua zi am dezgropat păpușa / și mi-am cerut pomana înapoi”. Este un moment de inițiere, un ritual al maturizării, copila renunță la Paradis, cade în lume, ca să-și înceapă petrecerea spectaculoasă și tragică a vieții. Este o dimensiune a acestor poeme, când o delicată ființă, sensibilă, atentă la tot ceea ce se petrece în jurul ei, își transcrie impresiile, sentimentele și senzațiile, conștientă că în acest fel depune mărturie despre cum iubirea, puritatea, credința, idealul devin caduce sub imperiul timpului. De aici, izbucnirile dramatice, crude, care prefigurează adevărurile vieții. A doua dimensiune, cum ziceam, este cea istorică. Fiecare poem depune mărturie, marcând un eveniment sau existența unei personalități. Contemporanii recunosc cu ușurință trimiterile, le decodifică, scoțându-le din limitele lirice și investindu-le cu propria-i interpretare: „încă n-a citit / de cărtărescu / de eugene ionesco / nici măcar prima carte a lui matei ghigiu”. Sau altădată, întregim portretul femeii din această lume: „femeile din veacul nostru / au mâinile, picioarele / și sânii ca la simonetta vespucci”. Și așa mai departe, până când lumea noastră cea de toate zilele cade în poem, devenind suportabilă.