Andrei Horia Gheorghiu

În momentul optim al inspirației existențele expiră, pendula numără invers, plictisită: Dies Mercurii xxviii Maius MMIII, Dies Iovis xxi December MCMLXXXIX, Dies Dominica xxi Martius

...\'cause iiiiiiii ain\'t got noboooooooody... ...ascult Louis Prima și mă uit la niște frunze ambițioase (bafta mea că am învățat să tastez și fără să mă uit la tastatură)... E o întreaga

Distanța dintre noi este egală cu timpul de ecou te împărțit la doi ori viteza sunetului. Te strig. Liniște... te... te...

M-aș ridica din pat în zori să joc în câmp gemând de flori la prânz aș călări în lumea lată și aș schimba-o de trei ori o dată pe înserat m-aș stinge undeva ferit de dor de dimineată probabil

față-n față cu marea eu încordat ea furioasă e în avantaj e mare nu degeaba i s-a spus mare cu lucrurile mari nu te joci decât dacă ți s-a urât cu binele ce bine e ăla dacă nu te bucuri de el?

Aseară a nins, fără tine, cu bucăți mari, rupte parcă din nori sau din altceva, mai curat. Stăteam pe trotuar, nemișcat, cu sufletul în palmă, privindu-l cum îngheață.

bântuiam somnolent pe cărări nebănuite pășeam cu grijă să mi se piardă urma în vis urmăream umbrele cocorilor treceau din când în când prin mine ca o escadrilă de avioane cromatice peste

Nu-s trist. Sunt doar împovărat de inimă. Aș vrea să-ți spun de astăzi la mulți ani lumină. Tu știi mai bine din toate sufletele că îmi place să simt cum curge sângele în vine. Mă tem de

Ieri am întrecut măsura. I-am împletit în joacă unitățile. Acum am sub un kilogram șaptezeci și peste cincizeci de metri, mă suflă vântul printre blocuri și sper să bată

Fulgi albi amețiți de libertate îngheață la gândul că s-ar topi pe o inimă roșu aprins.

Să ne limitam la nesupunere la umbrele brutele tăcutele la căderea frânta brusc la jumătate a pleoapei grele de bănuiala, de plăcere sau de plictiseală... Ce ironie crudă este ceața ce ne

da, și mie mi se pare că ne ducem dracului că nu mai mai e nimic de făcut foamea, cuibărită undeva în stomac foarte rar, dă o raită prin suflet vin ploi, trec duminici și noi noi stăm aici

fac parte din generația cu degete lungi și ferestre spre nord lumina o plătesc la negru și nu știu să visez sunt tipicar îmi număr falangele de două ori pe zi mă tem de inconsistența

Tu, pierdută, îmi spuneai că nu ești în apele tale. Eu simțeam cum mi te scurgi printre degete. Obosisem căutându-ne. Hai să fiu ibric de alamă, am spus, (deși încercam să

într-o noapte sufeream pentru tot restul vieții în alta pentru rostul ei cu bătaia pleoapelor stăruindu-mi în palme neagră, ca un dor crunt ardeam în jumătatea mea de templu mărunt înaltul -

vânăm fantomele fericirii fiecare pe corabia sa adevărați stăpâni peste oceane de incertitudini navigăm repede ne întâlnim rar poate sunt de vină busolele poate că nu mai arată nordul decât o

Mai cântă-mi ceva, un cântec de leagăn reamenajat, cu plăcuță albă în față: „NU vă cocoțați pe gard! - Primăria sectorului 2 -” (votați-ne și mai faceți copii, o să-i legănăm noi). Sau, mai

unde se copseseră de ceva vreme nucile și ciuguleau rotindu-și ochii murdăriți pe un ecran sau poate prin stomacul pământului începeau apoi să zboare cu rândul acum vreau să dorm lăsați-mă să dorm

Dacă am dezbrăca de cuvinte tot ce putem numi... poate, într-o zi, n-am mai gândi laptele în litri și cutii. Ideea lui ar mirosi din nou a sânul maicii... În altă zi, am învinge teama