Alina Mihai

Claudiu Toșa, mă bucur că am reușit de data asta.Semn că rețeta nu-i așa de proastă.:)

Ottilia, locul unde ar putea ajunge poezia poate fi foarte bine și-un coș de 3 puncte. Ca la baschet!:) Încântată că ți-a plăcut.

Radu, ai foarte, foarte mare dreptate! Mulțumesc de ajutor. E de modificat acolo. Așa se întâmplă când rescrii și de-aia-s eu total împotriva rebibilitului pe text. Modifici în ultimă instanță și ... iese mai rău decât a fost.

Alex, pi ce să zic în afară de "mulțam"?

Radu, ai să râzi. După ce-am citit ce ai scris, am realizat că e foarte posibil să fi fost influențată de-o poșetă veche, de lac, pe care mă gândisem la un momemnt dat că-i cazul s-o arunc. Lucioasă și neagră, parcă era un suflet condamant. Tresărirea aia pe care-am avut-o, privind-o, m-o fi urmărit în subconștient ...

pentru pocirea numelui, George.:)

recunosc că n-am avut în minte nicio ceremonie dionisiacă. ba, m-am gândit exclusiv la dealul ăla al lui sisif pe care l-am mutat, cu tupeu, de la locul lui. și m-am mai gândit la trădarea și la un dumnezeu care se autocondamnă din momentu-n care pune lumina-n lut.
îți mulțumesc pentru soluția asta, stranie pentru mine, pe care-ai dat-o acestui text.:)

N-am de gând să spun nimic despre poetul Leonard Ancuța. El și încă vreo mie știu că-mi displac tecstele, cât și atitudinea lui față de acestea. O spun ca să n-aud, ulterior, că ete de-aia nu-mi place mie eseul, că-mi displace Ancuța.
Care Ancuța, și abia acum încep ce am a spune despre eseul de mai sus, merita (ca oricine) o lucrare mai puțin jignitoare. Pentru că așa receptez eu lauda exagerată (am spus că și nejustificată?), elogiul, osanalele mascate sub epitete hazardante precum "măreț" sau declarații curajoase ca "pentru prima oară în acest secol...".

Dincolo de idee, forma e, și ea, jalnică, debutând cu imagini și comparații școlărești:
" Așa precum universul este plin de corpuri cosmice vizibile și invizibile, cu astre vechi și cu astre noi, în formare, cam la fel se întâmplă și cu universul poetic, cu diferența că indicele de apariție al poeților noi este cu mult mai rapid decât al aparițiilor stelelor noi de pe cer și că imensa majoritate a primilor strălucesc în fracțiuni de timp efemere, după care ei dispar definitiv în neantul din care s-au ivit."
Nu înțeleg de ce autorul a simțit nevoia să-mi spună că universul e plin de planete vizibile și invizibile și că unele-s în formare. Aflu cu stupoare că "indicele de apariție al poeților e rapid"! "Mai rapid decât indicele de apariție al stelelor". Ia eu, sigură că un indice nu e RAPID, sunt uluită de siguranța autorului care-mi povestește, savant, că oamenii care scriu poezii se nasc mai iute ca planetele.
Mi se spune că adevărul poate fi subiectiv sau obiectiv, corpurile cerești sunt vizibile sau nu, Ancuța e mai mult ironic decât serios!
Ce-s astea? Sărăcie de idei, construcții tautologice. Eufemistic, stângăcii!
"Numărul poeților a devenit o inflație"? Nu. Fiindcă un număr nu va fi niciodată un fenomen! După cum "a beneficia de sete" va rămâne o inepție.


Nu, nu există "roman experimental" "în bună parte"! Iar "observațiile" nu pot fi "introvertite"! Pentru că o observație nu are trăiri interioare pe care să și le exprime.
Dar nu e tot: "versuri care uneori se cer inevitabile, cu nedesăvârșiri ontologice". E ilogic, e de-a dreptul comic și-n același timp trist!

Ancuța e asemănat cu Nichita, dar nu seamănă cu el decât la ambiție, se apropie de Cărtărescu, dar n-are egocentrismul acestuia ( când arunci o așa idee-n public, cum că Mircea Cărtărescu e egocentric, nu te temi s-o lași neargumentată?)însă aduce puțin cu Joyce! Hai, bre! Îmi vine atunci să strig! Dovedește-mi cum funcționează "stream of consciousness" (care e o tehnică narativă) în discursul poetic al lui Ancuța! Nu e timp! Fiindcă Ancuța devine, săracul, subit, asemănător cu Eminescu! Mai rău, ideile lui se "telescopează dintr-una în alta" semn că-s liniare! Nimic din Joyce, care va să zică! În cazul ăsta ...cum mai alternezi planurile, altfel decât paralel? Și stai așa, că aduce nițel și cu Emil Brumaru!

Am, brusc, senzația că autorul acestui eseu face inventarul propriilor lecturi și trece autorii, aleatoriu, în lucrarea de față.

Nu-i destul!
Iată ce-mi e dat să citesc: "puterea ei de abstragere a adevărului din tot galimatiasul înconjurător înecat în ceața venalității ce sufocă tot mediul lui înconjurător". Beția de cuvinte! Frază pompoasă, scrisă de dragul rostirii, o deraiere de la bunul simț al discursului argumentativ.

Din modul în care autorul folosește cuvintele, îmi dau seama că nu le stăpânește suficient. În acest scop ilustrez povestea ideilor despre care spune că sunt "exprimate între mișcare și stază". Din cunoștințele mele, "stază" se referă exclusiv la secrețiile interne ale organsimului.


Eminescu are, sau a avut, nici eu nu știu, o "vârstă finală"! Aflu că Ancuța a creat un mic univers prin "multitudinea titlurilor publicate", că scrie versuri "temperamentoase"!
Aia cu "femela-capcană" e de-a dreptul duioasă! Mi se sugerează, deloc subtil, un penis captivus și frustrări sexuale! Nu, nu râd!

Nu râd și e cazul să mă opresc.
Poetul Ancuța e struțocămilă! La fel și viziunea lui poetică! Romantism, postmodernism, supernaturalism! Mai bine vorbeam despre ce nu are Ancuța! Ar fi fost mai scurt și, cu siguranță, mai profitabil.

Sigur, Cristian Petru Balan, are dreptul la o opinie. Are libertatea să-și exprime extazul în public și chiar pe-aceea de-a nu-și argumenta alegerile.
Mi-am luat dreptul de-a-mi exprima punctul de vedere în virtutea drepturilor fundamentale exercitate, mai sus, de autorul acestui text.

așa cum am gândit

să scriu altfel decât o fac și nici nu încerc, drept e.
dar nu, de-ar fi să caut o cale, m-aș feri ca de dracu de descrieri, atât de puțin îmi plac.
și-apoi ce să fac eu cu un evantai, dacă-s săgetător?:)

te-ai grăbit cu "taxinomia" aia...și cu "la fel de ...", urmat de "nu la fel de..." ori "nu importă" sau "declanșarea semiozei"...
la modul serios, mi-ar fi plăcut niște citate.

"te călăresc", așa cum apare el în text, nu-i ferit de conotațiile "acelea" pe care le ocolim. în aceeași izolare semantică este și "trage-mă" care nu scapă nici el de pericol, în ciuda dublei ocurențe.
vine apoi cortegiul de simboluri ultra vehiculate, în același stil vehiculate.
leoiacă tânără, iubirea... că-i tigroaică, tot copypaste e.
nu știu ce-i cu metafora despre caii din perugia. apare-n tot ce scrii, obsedant.
în același timp, deloc limpede pentru mine.
mai departe, "fii sătulă!" este un îndemn ciudat.sună aiurea..."înfruptă-te!" e altceva. aiurea sună și "cu dinții galbeni" care-mi sugerează o igienă bucală defectuoasă înainte de orice altceva.

Am găsit o idee foarte faină aici (despre a poseda fără a supune) care se conturează frumos în strofa din mijloc.

Apreciez (iardinnou) autoironia ca un soi de catharsis, o cale către purificare, ca ideal artistic. Ar trebui să pun aici și un semn de carte aici,pentru toți aceia pentru care metaforele-s un scop iar nu un vehicul.
pentru "curatul ploilor" și ochii urmând a căpăta umezeala dobitoacelor, am un adjectiv vulgar: bestiale!
am remarcat tiptil strecurate aluziile bibilice, exploatate meșteșugit.
iar dacă nu e între mâna lui dumnezeu și brațele tremurând ciudat ale lui joe, vreo legătură, atunci sigur aici s-a construit, indirect, una.

i-aș da trei.:)

că trebuie să răsfoiesc volumul, ca să pot felicita autorul.

Felicitări, _mefisto! Fie-ntr-un ceas bun!

Face parte din categoria aceea de texte care, prin mesajul personal, îți cam retează degetele, fiindcă vorbește despre părinții pe care toți nu-i vom mai avea, dacă-i avem încă, la un moment dat. Apare ca o împietate să critici, cu atât mai mult când faci parte din categoria ălora care și-i plâng pe cei plecați.

Discut totuși la nivel stilistic.

Caracteristicile drumului, "de fiecare dată mai lung ca mormântul", nu-mi transpar deloc de-aici... ce anume din "trăsăturile" unui mormânt s-ar putea aplica drumului, ca să pot scoate-un sens din această apropiere?
Nu-mi place cum sună "cu cornete" deși jocul de altădată îmi evocă frumos amintirea copilăriei.
Prima experiență sexuală e din alt registru, parcă scoate capul, prin poezie, băiatul de după blocuri, temător c-ar putea fi considerat sensibil și delicat.
În dreptul "crucii maturizate"sunt, iar, în dilemă...adică?
Nu-mi plac nici intervențiile "dar te plictisesc", "ai devenit greu abordabil", "aa..." ... cred că ai vrut să subliniezi puterea uitării care te copleșește, în timp, împotriva voinței tale dar n-am siguranța asta.

Finalul e și ... nu-i. Pe de-o parte pricep că spui că vei muri și vei ajunge-n locul lui, pe de alta nu-mi place cum ai zis-o. Nu-mi place cum cade "a mânca" alături de sacul de oase.

Cred că, păstrând proporțiile, fiindcă te consider un scriitor foarte talentat, n-ai reușit un text bun.
Și poate că motivul e atât de omenesc că n-are legătură cu talentul, ci cu durerea aia profund umană pe care adesea n-o putem controla.

niște imagini desprinse dintr-un vis capătă formă și substanță ca să devină potențial pentru visare.
mintea mea a construit un tablou suprarealist în timp ce citeam.
extrem de sugestive metaforele, de o plasticitate picturală.

Am senzația că ai muncit mult, eu n-aș fi capabilă de-așa performanță. Pe de o parte fiin'că nu am răbdare și pe de alta, talent. Ce nu mi se pare-n regulă aici e că ai făcut, formei, prea multe concesii.

transmite o delicatețe necăutată, poezia asta. e delicată și feminină. deși nu-i genul de poezie la care rezonez, ajunge până la mine cu forța inocenței pe care privirea unui copil o mai poate avea.
aș scoate ultimul vers. cred că sărăcește ce-ar putea fi un mesaj puternic.


dincolo de acestea,
nu-mi pică bine plânsul amar cu imaginea copilului răsfățat care dă durerii o notă superficială.și mai ai acolo o aglomerare nejustificată de pene ... lebădă, înger, aripi, zbor...
"până la cer și înapoi" e un clișeu, dar nu mă leg de el. îi pot justifica prezența, atât cât pot citi totul prin cheia inocenței de care vorbeam mai sus.

vezi că ai un typo, la primul vers scris cursiv.

na, ce să spun? dacă recunoșteam eu imediat că aia e o greșeală de ortografie, indiferent de modu-n care-am gândit, mai aveai tu ocazia să fii o doamnă și s-o ratezi așa de fermecător ca mai sus? (retorică, de altminteri)

ești conștient că cititorul care nu știe ce-ai scris înainte e cam în aer?
poezia asta, de exemplu, își are cheia în altă poezie iar tu nu dai niciun detaliu. iar dacă-l dai, e un fel de mesaj în sticlă. cum ar veni, vrei, dar nu vrei să fii înțeles. demersul ăsta-i până la urmă un drum solitar, poezia ta e una singură, iar poetica pe care-o practici e cea a păsării spin.

"Eu nu iubesc când trag cu gloanțe-n spate,
Dar și în frunte dacă ești țintit."

Nu știu rusește, dar aici nu sună logic în românește. Vorbesc despre ce-i dincolo de adversativ. ("dar" înseamnă "însă".)

Următoarele patru versuri nici ele nu constituie vreo unitate de sens. Ai nevoie de niște predicate acolo.

"Cuvântul cinste nu e în favor" nu înseamnă nimic în românește. Eu, cel puțin, nu-i găsesc sensul...