Versurile lui Leonard Ancuța, o Cale Lactee în formare în poezia modernă românească

Pare destul de riscant să compari activitatea unui astronom cu aceea a unui critic literar, chiar dacă factorul comun al amândurora este cercetarea amănunțită a două cosmosuri diferite, făcută cu scopul de a descoperi noul. Așa precum universul este plin de corpuri cosmice vizibile și invizibile, cu astre vechi și cu astre noi, în formare, cam la fel se întâmplă și cu universul poetic, cu diferența că indicele de apariție al poeților noi este cu mult mai rapid decât al aparițiilor stelelor noi de pe cer și că imensa majoritate a primilor strălucesc în fracțiuni de timp efemere, după care ei dispar definitiv în neantul din care s-au ivit. În câmpul de observație al astronomilor, în obiectivul lunetelor și al telescoapelor folosite de aceștia, primele lumini care le atrag atenția sunt acelea ale marilor astre, ale celor mai strălucitoare. Inițial, toate apar cam la fel, ca niște puncte de lumină, însă pe măsură ce reglezi distanțarea lentilelor optice și mărești rezoluția imaginii, unele din acele aparente puncte luminoase constați cu surprindere că, de fapt, ele erau galaxii complexe, în componența cărora se află miliarde de stele, planete, comete, asteroizi, găruri negre etc - altfel spus, un mic univers. Când descoperirea a fost anunțată, numeroase alte telescoape sunt îndreptate imediat spre acel punct descoperit care, desigur, nu este unic în imensul univers. Deoarece, în ultimele două decenii, despre numărul poeților români a început să se spună că a devenit o adevărată inflație, ceea ce nu ar fi nicidecum ceva rău, deoarece confirmă opinia lui Vasile Alecsandri că "românul e născut poet" și asta mai arată că suntem și o națiune talentată, pe de altă parte, din cauza pădurii nu vedem copacii vânjoși... De aceea ei trebuie căutați, încurajați și susținuți. Este o mare satisfacție să observăm cum, prin muncă tenace, prin șlefuirea talentului nativ și prin sacrificii numai de ei știute, unii din acești poeți se impun de la o zi la alta prin scrieri din ce în ce mai originale și mai valoroase. Din această categorie face parte și scriitorul bucureștean Leonard Ancuța, poet, romancier si jurnalist, născut la Drăgășani, la 2 decembrie 1974. El a fost jurnalist timp de 9 ani, specialist în comunicare pentru o perioadă. Debutul literar în 2009, cu romanul "Control", la editura Tritonic. Urmează romanul "Infernul", publicat la editura Tracus Arte, în noiembrie 2010. Volumul care marchează debutul în versuri se numește "Iubirea este amintirea unui viol" și a apărut în 2011, la Herg Benet Publishers. În pregătire - volumul de versuri "Cântece pentru Jusa". Nu vom aborda în cele ce urmează tematica romanelor lui originale și în bună parte, experimentale, ci, generalizând, vom încerca să vă prezentăm, într-un mod mai succint, unele din ultimele și reușitele sale lucrări în versuri, savurate cu plăcere de mulți cititori. Fără să exagerăm, numai Nichita Stănescu, colegul meu mai mare de liceu și de facultate, se bucura de asemenea succese. Dar meritul principal al lui Leonard Ancuța este că, deși, ca ambiție, îi pășește pe urme, poezia lui este mult diferită de cea stănesciană, caracterizându-se prin alt tip de originalitate. La Nichita, predominantă este trecerea lui de la observațiile introvertite la cele extrovertite, pe când la Ancuța predomină imaginarul intimității personale în raport cu lumea înconjurătoare, lansând versuri care uneori se cer inevitabile, cu nedesăvârșiri ontologice căutate, dar rezolvate totdeauna într-un mod tranșant care ne impresionează. Ele se apropie întrucâtva de timbrul poeziilor lui Mircea Cărtărescu, fără egocentrismul acestuia. Remarcabilă la poezia ancuțiană este puterea ei de abstragere a adevărului din tot galimatiasul înconjurător înecat în ceața venalității ce sufocă tot mediul lui înconjurător, autorul nefiind un utopist liric, ci un protestatar frustrat de duritățile vieții, care refuză o lume impasibilă ce se degradează vizibil, fizic și moral, impunându-ne convingerile lui de adevăr obiectiv sau subiectiv. Impresionante la acest autor sunt abilitățile sale de strateg al limbajului șocant, creator de diorame lirice coagulate într-o voce coerentă, generatoare de imagini care ne amețesc prin zig-zagul lor efervescent, fiindcă ideile uneori se telescopează dintr-una într-alta, semănând puțin cu tehnica folosită de James Joyce în romanul său "Ulise". În plus, Ancuța știe să alterneze planurile iar descrierile lui au o dinamică surprinzătoare: și o liniște din aia cînd înălțarea pînă la Dumnezeu se face mergînd pe pămînt, ca dintr-un sat în altul. eram singur. uneam singurătatea cu ea însăși și respiram un măr stricat în interiorul altui măr. eram singur și de singurătate am vomitat odată un dig. și la un moment dat singurătatea a dispărut. în loc a rămas ceva mai trist decît un om ce trăiește într-o ființă care și-a pierdut deja genul. (singurătatea, Jusa) Îndemânările lui de maestru al versului liber au mai puțin o filosofie a realității patogenice, cât mai de grabă acumulări de idei la care trepidează o anumită grandoare, exprimate între mișcare și stază, între aparențe și realitate sau între stări morfice și veghere: așa sunt oamenii tărgi care te duc înspre moarte în timp ce-și șoptesc aproape zîmbind stai liniștit, va fi bine. atît de frică să-mi fie: cu lama despic o cascadă în două singurătăți apoi adorm cu ochii deschiși în mine ca și cum aș privi întunericul. ești singur doar atunci cînd vrei să vezi oameni. (La un moment dat toate științele se vor numi iubire) Filosofia vieții, ca un discurs prietenesc, redat la persoana a treia , o găsim într-un poem excepțional, bine temperat imagistic (Diateza învinsului), unde, de fapt, autorul schițează o confesiune cu străvezii tente autobiografice, autocritice și ușor autoironice. Aici versurile demonstrează prezența unui simț spontan al mărturisirilor sincere, părând un autoapel la ordine și la rațiune, în timp ce registrul moral al textului rămâne, ca și în alte poeme, consistent și superb prin discreditarea autosuficienței: Adevărul dragul meu prieten e că n-ai făcut nimic bun ani de zile. Ai stat în miezul lucrurilor și te-ai îndestulat cu mizeria promisă de alții. O vreme în Blocul Scriitorilor și-ai slăbit. Ai filtrat lumina pîn-a rămas doar întunericul. Cearșafurile s-au tocit dar ai fabricat o sfoară din zile și-ai vrut să evadezi de acolo să fugi de tine însuți dar n-ai reușit. Erai conștient de limite și n-ai făcut nimic pentru asta. Puteai să sapi un tunel pe sub orizont să treci de cealaltă parte a mărului ca un vierme sătul. Să rupi o parte din tine să îndestulezi o parte din moarte fără să-i rămîi dator în propria piele dar n-ai făcut-o. Te-ai mulțumit cu ideea că toți oamenii au limite dar nu și le cunosc încă și de-aia se cred invincibili. Nu vrei să vorbești despre unde se opresc lucrurile dacă tot pleacă. Ai vrea mai mult să-ți aduci aminte despre Domnule Motan ale cărui urme de lăbuțe sînt încă sub carne dar cel mai important lucru e felul în care s-a schimbat ce-a urmat apoi. și senzația că după o vreme urmele împietresc strîmb și mișcarea e din ce în ce în ce mai puțină și te oprești în iluzia că nu mai e nimic de partea cealaltă a somnului. Lumea devine egală cu sine și nopțile sînt mii de aparate de tatuat imprimă în tine lucrurile care te chinuie cel mai mult pînă pielea devine ilizibilă și ajungi o pată. Abia atunci te simți mai bine deschizi ochii te inundă soarele ești o pată în soare iar gura porii se umplu într-o felație aproape plăcută. Schimbând lungimile de undă poetice, autorul nu ezită să filosofeze, mai mult ironic decât serios, asupra morții, în poemul "Atâta moarte în mine".Transcriem un fragment din acest poem plin de măreția unei virtuozități spontane: un fir de iarbă taie noaptea în două și într-o parte sînt eu, viul cu o basculantă de pămînt peste mine din care mă ridic. cresc, un cîntec al materiei izbucnit direct din neant (...) în cealaltă parte, tot eu cel atît de lipsit de viață că soarele atinge pămîntul preschimbat în fulgi fugiți din învelitoare după o bătaie cu pernele. urma luminii pe brazde, o haină din piele arsă cu acid și cu foc. o arsură în loc de sînge o plăsmuire diabolică în loc de gînduri și viața care mă umple atît de mult mă umple – că din toate pietrele ies chipuri de oameni care cîntă oda bucuriei iar pietrele sînt atît de ușoare golite de chipuri încît oamenii își fac zepeline din ele și se ridică fără sfîrșit. apoi moartea – atît de multă moarte în mine încît chipurile se ascund la loc în piatră și liniștea fată pui morți. atît de multă lipsire de viață că milioane de insecte își așază cadavrele pe mine ca într-un cimitir. sînt lipsit de culoare și de lumină poate cea mai mare lipsă de nuanță că te-ai putea întreba cum te-ai născut dacă nu există creator și toți cei care pictează sînt orbi și întind noroi peste pînze - Observăm că versurile de aici sunt insolite cristalizări ale dedublării virtuale ale egoului celui care experimentează, în închipuire, cum este "în cealaltă parte", a ființei trecute într-o neființă cvasiclonată care, totuși, poate simți și cugeta... Cofrajul poemului include combinații metaforice fericite care-i conferă consistență și eleganță. Astfel, universul este perceput ca "o gaură neagră plină cu viață"; ființa umană devine "un cântec al materiei izbucnit direct din neant"; "nopțile sunt moi" iar "soarele atinge pământul preschimbat în fulgi fugiți din învelitoare după bătaia cu perne" ș. a. m. d. Incluziunea în mormânt, descrisă în "Va veni ziua cînd voi cunoaște toți viermii", nu pare nici ea un eveniment atât de sumbru, întrucât devine un straniu festin atât pentru prieteni cât, mai ales, pentru viermi: și va fi măreț. coșciugul se va face dintr-o dată o sală imensă de bal unde voi întîlni multă lume; toți mă vor aprecia pentru hainele mele noi, pentru pielea proaspătă, pentru mirosul de parfum încă lipit de mine, uitat de vreo femeie plînsă. și toată lumea bună va veni să mă salute să-mi prezinte pe unul pe altul, iar eu îi voi înghiți în ochii mei ca de sticlă. voi fi cel mai tînăr și mai arătos mort și toate femeile se vor lipi de mine și nu peste multă vreme vor face dragoste cu mine, așa ca de bun venit. apoi voi rămîne singur, gustînd din vinul așezat la cap și voi încerca să mă transform într-o amintire. poate chiar într-una cu răsărit, briză și apă de mare-n picioare. și viermii vor povesti din generație în generație cum bucățele din mine au ajuns prin marile orașe pentru că eram cel mai proaspăt și mai frumos cadavru. și viermii lui baudelaire mă invidiau pentru asta. Prin titlul pe care l-am dat acestei prezentări generale a poeziei ancuțiene, am vrut să sugerez cititorului ideea că, până la vârsta finală a lui Eminescu, Leonard Ancuța, unul din cei mai prolifici poeți contemporani, prin multitudinea titlurilor publicate, a creat, într-adevăr, un mic univers, spiralele galaxiei lui prozodice acoperind o impresionantă pluritate tematică - poezia filosofică (sau, cel puțin, frizând filosofia existenței), poezii ale setei de puritate, poezii ale neliniștii sufletești, poezii ale vieții boeme, ale fericirii evanescente, dar cred că cele mai temperamentoase rămân totuși versurile lui de dragoste, fiindcă, da: L.A. este un maestru al versurilor erotice. Ele par majoritare, însă constatăm că este pentru prima dată, în acest început de secol, când iubirea a fost cu regret coborâtă de pe pilarii înalți ai imaginilor romantice, pline de duioșie și de purități edulcorate, aducând-o jos (poate prea jos!) și expunând-o tridimensional în înfățișările ei reale, cu interioarele ei intime aproape ordinare, subordonată instinctelor imposibil de stăpânit ori infidelităților noului mileniu, ceea ce generează, desigur, suferințe grele celui care se vede obligat să-i smulgă zeiței Venera vălurile parfumate de pe fața-i cu străluciri false de inocență. Idealul iubirii - ce ar fi trebuit să fie și idealul purității feminine - este întruchipat de o ființă mai mult sau mai puțin reală, mult adorata Jusa - un simbol al iubitelor polivalente din zilele noastre, lipsite de spirit ingenuu - femela-capcană, fatală și apetisantă, dar cu rol și puteri magice de buldozăr distructiv pentru viața bărbaților care o cunosc. Ea are toate virtuțile și defectele, simbolizând de fapt păcatele erotice ale ambelor sexe. Sentimentele pentru Jusa involuează de la dragoste nebună până la dispreț și ură, materializate în invective aruncate în față. "Curvo!" - i se adresează la un moment dat poetul (Arghezi i-ar fi zis "curvă dulce", folosind eufemismul din versurile sale). De data aceasta eufemismele nu mai sunt justificate: curvo, în tine mi-am întîlnit cel mai bun prieten și a fost pentru ultima oară. în tine mi-am lăsat părinții, iubitele și banii de chirie. în tine m-am închinat lui dumnezeu să fii singura, unica mea iubire ca să-mi uit viața. și m-ai mințit, curvo, m-ai mințit și în tine am găsit aur nefolositor, diamante știrbe și o îmbrățișare pierdută de la mama. cea la care țineam cel mai mult și la care mă gîndeam c-o să vină în loc de iertare. m-ai mințit, curvo, și-am lăsat-o pe mama mai ruptă decît o haină veche în ploaie m-ai mințit și m-am lipit de sînii tăi uriași de pămînt și-am băut din noroiul sînilor tăi și m-am scăldat în bălțile tinereților tale putrezite. în scobiturile coapselor tale ca niște valțuri care fac făină de oase și mi-ai spus că facem dragoste. mi-ai pus că ne iubim în coșciugele regilor, mi-ai spus c-o să trăim și iubim cît o pădure norvegiană, curvo. și nici de moarte nu mă pot bucura, că plouă pînă se dezvelesc mormintele și morții fug de mine din cimitir. Cu Jusa poetul stă de vorbă pagini întregi, discutând despre dragoste și ură, despre sex și moarte, despre orice. Interesantă, în cele din urmă, este constatarea că nu personalitatea acestei muze pare atât de importantă, pe cât cugetările poetice profunde, inspirate de iradierile ei când benefice, când malefice. Aparent, ieșind din context, L.A. adaugă, în capitolul despre Jusa, o serie de alte subiecte care toate ar merita a fi citite și dezbătute mai profund (diverse cugetări, și așa-zise "numerotări", diverse definiții ale amorului, amintiri despre mama etc). Pentru acest motiv, implicarea Jusei a fost introdusă nu ca o țintă de vendetă misogină, ci ca un inteligent pretex de filosofări interesante și în imagini pline de grandoare. Chiar dacă poezia de dragoste a lui Leonard Ancuța are și unele peceți vulgare (poate în creațiile viitoare acestea se vor omite, căci nu trebuie neapărat să-l concurăm pe maestrul Emil Brumaru, specialistul în versuri "mega-erotice"), chiar dacă alte poezii, pentru neinițiați, par obscure și câteodată eclozând o simbolistică decorativă, cu imagini audace, uneori căutate și elaborate savant între două fumuri de țigară, poetul debordează de talent și inovații expresive, cu metafore superbe care în mod vizibil împing mai departe lirica română modernă. Poezia lui erotică ne pune în fața unui estet în uzanța și perceperea supernaturalismului, cu imagini pline de paradoxul mijloacelor moderne de exprimare, fiind foarte erudit în detalii de o imperturbabilă eleganță clasică. Iată alte câteva exemple, în acest sens: înlăuntrul meu încape tot ce e dinafară și dacă ai vrea să mergi la ploiești atunci prin mine trebuie s-o apuci și dacă vrei să iubești un bărbat atunci prin mine să începi să-l cauți în mine sînt toate de parcă dumnezeu a făcut lumea după chipul și asemănarea mea iar atunci cînd se bărbierește cu briciul și se taie sîngerez turme întregi cît oceanul în asfințit dar să știi că niciodată nu m-am simțit așa gol atunci cînd groparii se odihneau lîngă movila de pămînt reavăn și gaura aia în tină se căsca precum o galaxie nelocuită ...................................................................................................................... vreau să mă trezesc într-o altă lume, mai mare într-o lume atît de mare încît să n-am șansa de a cunoaște pe nimeni. Să fiu nevoit să mă opresc la mine, să fiu obligat să-mi cunosc îndeaproape fiecare pustiu și fiecare gest de disperare, fiecare încercare morbidă în care înghit pietricele colorate ca să mă simt dinspre interior spre afară. Sunt un bărbat care a strîns mulți oameni în brațele și în fiecare din ei s-a îmbrățișat pe sine, singur. Singur ca atunci cînd vezi lucruri frumoase în jur, cînd vezi oameni iubindu-se, cînd vezi copii îmbrățiișând ponei, cînd vezi cerul infinit și plin de stele și simți o strînsoare pe inimă că nu înțelegi suficient din toate astea. ........................................................................................................................ Jusa, dragostea e un spectator la reprezentația propriei piese. va rîde se va isteriza va lăcrima și va țipa. cu mîinile tremurînde va arăta actorii va spune vedeți, eu sînt acela, iar vocea lui mică se va pierde în luminile rampei și cînd vorbele nu vor mai fi ale lui, ci ale actorilor, se va întinde într-un colț al scenei și va muri. dragostea e un actor care joacă toate rolurile dintr-o piesă. iar în locul iubirii își va juca singurătatea, aspirațiile, temerile, durerea și disperarea. recuziterul îi va zîmbi nedeslușit și îi va deschide rănile tot mai larg, ca niște ferestre care dau spre dragoste. și dragostea va cădea ca o pană de curent în momentul în care actorul își va spune ultimele replici. cu grabă apoi mai încet din ce în ce mai rar, ca niște lovituri înfundate într-un piept ce pare că se îndepărtează. iar recuziterul va da foc cortinei, decorului teatrului și va rîde sardonic pînă cînd flăcările vor mistui tot: actori, sufleori, scenă spectatori. așa e dragostea, Jusa, o strălucire care te preface-n cenușă. Lanțul poetic este, mai la tot pasul, încrustat cu diamante policrome de imagini epatante, precum: "cerul e nemișcat ca o inimă după atac"; "conștiința/ ochi de apă în care/ îți verși privirea, îți îneci sufletul"; "Jusa, Jusa,/ de ce atunci când deschid ochii/ noaptea nu se mai dezlipește de cer/ iar lumina își sapă cuvântul în mine?"; "un șoarece de jeratec roade perdeaua nopții"; "sunt un cer greu, imposibil de zburat, prin mine/ sunt fântâni de mercur"; "sufletul meu e o flacără de lumânare care arde/ în jos" etc. Cred că va veni timpul când despre complexitatea și valoarea poeziei lui Leonard Ancuța se va vorbi mai mult decât în aceste rânduri fugitive, după cum cred că măestria autorului nu se va opri aici. Urcușul până în vârf, firește, nu este deloc ușor, dar o bună parte din drum a fost deja parcurs. Până acum poezia sa a fost a unui visător cu potențe majore, cu o apetență de nou și cu o scriitură puternică, ambițioasă, dar plină de finețuri artistice insolite care, totuși, nu pot fi citite în cheia epocii de ieri, ci numai dacă beneficiem de setea de verosimilitate a poeziei contemporane de ultima oră. Leonard Ancuța, cu dexteritatea logosului său debordant, ne poate însă oferi oricând surprize din ce în ce mai mari. Chicago, 22 febr. 2012