ars poetica

haha. asta e foarte simpatica. chiar mi-a placut. foarte cuminte si-n acelasi timp "smulgatoare de zambete" :)

rămâne la vedere!

mi-a plăcut diferența între lucrurile mărunte, orizontul lor îngust și felul cum se fac auzite, pe de o parte și, de cealaltă, orizontul larg, umflat și locul în care ar putea ajunge... :)

fain!

versul 2, unde juxtapunerea "brusc cam" îmi pare un soi de fractură logică, în plus, acel "c-c" sună rău

cred că e mai natural "se îngustează brusc"

în rest, subscriu antevb.

păi da, alina, dreptate ai...
iar relația orizont îngust//poezie ce ”se umflă uniform” e reușită :). păcat că tot pentru orizontul acela astupat de preș ” se umflă”...
fain

Claudiu Toșa, mă bucur că am reușit de data asta.Semn că rețeta nu-i așa de proastă.:)

Ottilia, locul unde ar putea ajunge poezia poate fi foarte bine și-un coș de 3 puncte. Ca la baschet!:) Încântată că ți-a plăcut.

Radu, ai foarte, foarte mare dreptate! Mulțumesc de ajutor. E de modificat acolo. Așa se întâmplă când rescrii și de-aia-s eu total împotriva rebibilitului pe text. Modifici în ultimă instanță și ... iese mai rău decât a fost.

Alex, pi ce să zic în afară de "mulțam"?

nici nu am insinuat ca nu ar fi buna asa-zisa reteta. doar ca aici chiar a iesit ceva frumos. iar finalul imi place foarte mult.

foarte mulțumesc. mă fandoseam, doar.:)

despre poezia care rezistă în timp..... hmmm, n-aș prea zice (în zille noastre când orice formă de cultură tinde să se superficializeze într-u totul). pe de altă parte, mi-a plăcut alăturarea imaginilor hiperbolice din strofa a doua.
numai bine,
Gabi

Un bun finish!
Și imaginea cu orizontul care se îngustează sub preș, incontestabil, captează bunavoința cititorului.Aceasta nu înseamnă că e mai puțin hazardată . Orizontul sub preș nu „se-ngusteaza”, este însăși imaginea orizontului îngust sau „brusc” îngustat. În poem „sub preș” capătă însă sens propriu, ceea ce e total nefericit.
„Chestiile” dupa „nimicurile” nu fac poemul nici să avanseze nici să câștige în adâncime.
Imaginea cu nimicurile care „latră-n tine” e puternică în simplitatea ei.

Spiritul de deriziune, ca și cel poetic, nu suprimă legăturile logice, le recrează.
Apropo de poezia „rezistentă-n timp”. O poezie de care tragi rezistă pentru că tragi de ea nu pentru că e rezistentă. Imaginea e salvată la limită.

"Orizontul sub preș nu „se-ngusteaza”, este însăși imaginea orizontului îngust sau „brusc” îngustat. "

și cheia nu e la "brusc îngustat", dacă eu însămi privesc totul, dintr-o dată, de sub preș?

"În poem „sub preș” capătă însă sens propriu, ceea ce e total nefericit."

de ce? eu credeam că transferul sens propriu- figurat dă direct dimensiunea nefericirii. a neputinței, să fiu mai clară.

"O poezie de care tragi rezistă pentru că tragi de ea nu pentru că e rezistentă."

urmând judecata de mai sus, firul de oțel rezistă pentru că trag eu de el, nu fiindcă e rezistent?

O poezie de care tragi nu rezistă « în timp », ci atât timp cât tragi de ea.
Cu firul de oțel, lucrurile stau altfel. El chiar își dovedește valoarea prin tragere.
In spiritual acestei « ars poetica », o poezie « rezistentă » nu e o poezie care rezistă probei timpului, ci una care suportă multe, e stoică. Sintagma « în timp » e deci superfluă.
« Transferul sens propriu-figurat » nu e usor de controlat. Dovadă, « de sub preș » și « sub preș » nu sunt echivalente. Mai exact, a privi sub preș nu e totuna cu a privi de sub preș . Iar a fi sub preș e cu totul altceva.

no bun, mă! tu-mi spui că ceva nu rezistă decât atât timp cât tragi de el?
problema la recepție e că eu vorbesc (regret că nu se vede ironia) acolo despre poezie (despre ideea de poezie. care-i nemuritoare, de fapt! deci mai mult decât rezistentă!), nu despre "o" poezie.

"în timp" poate fi, da, superfluă. ba-i chiar restrictivă, dacă mă gândesc bine...

ăla-i preș, nu-i covor. poți sta sub preș, pe coate, bine învelit (claustrat?), cu ochii-n soare. caz în care orizontu-i deschis, bine-mersi.
te poți trezi însă sub preș - gunoi - aruncat de mătura sorții.

ești sub preș în ambele situații. atât că perspectivele-s diferite.
nu-i treaba mea să aleg una și să i-o livrez omului care citește, fiindcă nu mă interesează decât să livrez bucăți de puzzle din care să facă el ce vrea.
dacă iese, e semn că-i el bun și că io-s (probabil)isteață.
dacă nu iese, nu ajută să căutăm vinovatul.
poți spune că ție nu-ți iese. caz în care nu pot decât să regret că am făcut un om să-și piardă timpul.
deși acuma, nah, sunt sigură că ți-ai asumat riscurile, citind.:))

mulțumesc de companie,Emilia

Alina-Mihai, eu am făcut un comentariu la textul tău, text în care spui „cu poezia ce mai ai noroc/că-i încăpătoare și rezistentă-n timp/ tragi de ea cât vrei.” Ideea cu trasul și rezistența îți aparțin deci și, cum eu nu le revendic, e inutil să mi le cedezi.
Ironia se vede, de aceea am și vorbit de spirit de deriziune într-un comentariu anterior. Ce nu se vede, și acest lucru nu are de-a face cu receptorul, ci cu datele textului, e cum o poezie de care „tragi” care „se umflă uniform” și cu care „nimerești [..] mult mai ușor coșul” poate fi „rezistentă-n timp”, sau cum spui în comentariu, nemuritoare. E bine să te recitești.
In ce priveste acrobațiile cu preșul zis covorul sau invers, cu covorul zis preșul, recunosc că nu sunt pe gustul meu. Dar pe altarul naturii umane, poate mai mult decât pe cel al poeziei, merită aduse câteva sacrificii.

Ai dreptate, e bine să mă recitesc. Mulțam, Dolcu-Emilia.